• Anterior
• 1 din 2
• Urmator

Stigmata – miracol sau frauda?

De peste 750 ani unii creştini poarta stigmate pe corpurile lor ca simboluri ale patimilor lui Hristos. Cît de reale sînt aceste simboluri? Sau ar trebui să ne uitam puţin mai atent la „urmele” lor? Stigmatele sînt semne corporale, răni, sau senzaţii de durere în zonele ce corespund rănilor  lui Iisus.

Termenul îşi are originea în epistola  Sfîntului Apostol Pavel către Galateni, 6:17: ‘’ De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Isus pe trupul meu.’ , şi provine din limba greacă ‘’stigma’’, ce desemnează un însemn folosit pentru identificarea animalelor şi a sclavilor. Stigmatele sînt rănile presupuse a apărea spontan şi semănînd exact cu cele din urma crucificării lui Iisus pe corpul unui creştin (cele 5 Urme Sfinte). Istoria a  înregistrat primul stigmatic în persoana Sfîntului Francisc de Assisi, care a prezentat astfel de răni în 1224, cu doi ani înainte de moartea sa. Ulterior, acest fenomen a proliferat, mai ales în mediile romano-catolice şi în mare măsură între preoţii în retragere şi călugăriţe – multe părînd a fi deranjate din punct de vedere emoţional. (Din 321 stigmatici înregistraţi în 1908, femeile predominau într-o proporţie de şapte la unu asupra bărbaţilor.) Rănile variază ca tipologie (fante mici, răni în formă de cruce, etc), localizare şi alte aspecte, şi de multe ori par imitaţii ale de picturilor sau reprezentărilor populare de crucificare. Fenomenul nu a fost validat ştiinţific. Unele stigmate s-au dovedit falsuri şi multe altele au ridicat suspiciuni cu privire la autenticitatea rănile lor.

Hristos crucificat – imagine recunoscută de întregul creştinism ne apare cu celebrele urme ale cuielor în palme, la picioare, urma suliţei centurionului sub coasta dreaptă şi coroana de spini. În mijloc, figura Sfîntului Francisc de Assisi (1182-1226), prezentînd aparent aceleaşi urme la mîini şi ultimul, dar nu cel din urmă, Padre Pio (1887-1968), care a fost beatificat în 1999. Foarte des, Pio apărea în public purtînd nişte mănuşi speciale fără degete pentru a ascunde rănile divine. Stigmatele pot apărea la mîini, picioare şi uneori au fost cazuri care au prezentat răni la cap. Faptul că stigmatele apar diferit pe “victimele” Sale este o dovadă puternică că rănile nu sînt cu adevărat miraculoase (Wilson). Printre imitatori celebri ai lui Iisus sau, mai bine spus, printre aceia care au fost prinşi sau bănuiţi se numără şi „sfinţi” mai mult sau mai puţin păcătoşi. Au fost alţi cîteva sute, deoarece, inclusiv Magdalena de la Cruz (1487-1560) din Spania (care a recunoscut frauda ei atunci cînd s-a îmbolnăvit grav) şi Neumann Therese de Bavaria (1898-1962). Relatările ne spun că cea din urma a supravieţuit 35 de ani mîncînd numai “pîinea” Sfintei Euharistii la masă în fiecare dimineaţă. Ea a fost, de asemenea, declarată a fi clarvăzător şi capabilă de proiecţie astrală.

Una dintre cele mai recente stigmatizări, Fr. James Bruce, nu a susţinut doar că avea rănile lui Isus, dar, de asemenea, că statui religioase au plîns în prezenţa lui. Acest lucru se spune că s-a întîmplat în 1992 într-o suburbie a Washington-ului. El conduce acum o parohie în mediul rural din Virginia, unde miracolele au încetat. Rănile auto-provocate reprezintă şi o chestiune psihologică, ele fiind frecvente în rîndul persoanelor cu anumite tipuri de tulburări cerebrale. Revendicarea faptului că rănile sînt miraculoase este rară şi este mai degrabă de vină religiozitatea excesivă decît un creier bolnav, însă cîteodată ambele participa la joc.

Probabilitatea că rănile sînt psihosomatice, manifestate de un suflet torturat, pare mai puţin probabilă în cele mai multe cazuri. Există două motive principale pentru care cred că stigmatele sînt de obicei auto-provocate, mai degrabă decît psihosomatice sau miraculoase. În primul rînd, un stigmatic nu manifestă niciodată aceste răni de la început pînă la sfîrşit în prezenţa altora. Numai atunci cînd aceste persoane sînt nesupravegheate ele încep să sîngereze (Există o singură excepţie aparentă de la această regulă: Rivas Catia). Şi în al doilea rînd, regula probabilităţii. Rezonabilitatea ne cere să alegem între două miracole, dar nu ne gîndim că acestea pot fi doar fraude pioase. Toate cele 32 de cazuri înregistrate pînă în prezent aparţin unor romano-catolici şi doar patru unor femei. De asemenea, lucru deosebit de interesant, nici un caz de stigmat nu este cunoscut înainte de secolul al XIII-lea, cînd  Iisus crucificat a devenit o icoană standard a creştinismului în Vest.

Unul dintre cele mai recente cazuri care urmează să fie adăugat la lista de stigmatici pretinşi este Audrey Santo, un copil care a fost într-o comă din anul 1987, atunci cînd avea trei ani. Ce fel de oameni sînt inspiraţi de conceptul unui Dumnezeu care ar pune un copil în comă apoi i-ar provoca astfel de răni? Oamenii par a fi însă avizi, într-o continuă alergare literalmente pentru o anumită experienţă religioasă tangibilă, şi ori de cîte ori există o astfel de posibilitate pentru un miracol, devin cuprinşi de religiozitate. Banii sînt rareori motivul principal, un impuls de obicei fiind reînnoirea credinţei, convingerea necredincioşilor. Oamenii, de asemenea, nu vor să creadă că Dumnezeu ar permite o durere gratuită şi fără finalitate. Le place să se simtă importanţi şi să se roage la cei care cred că au putere asupra lor. Şi ce poate fi mai deosebit sau special decît a fi ales să suferi rănile şi chinurile Salvatorului însuşi? Ce ar putea să placă lui Dumnezeu mai mult decît a fi o dovadă vie existenţei Lui?

Origini şi dovezi?

Unii experţi insistă că prima dovadă de stigmatizare face parte dintr-o epocă anterioară, anume primii ani ai creştinismului. Unul dintre mesajele Sfîntului Pavel menţionează că după răstignirea lui Iisus, lui şi apostolilor le-au apărut aceste semne. Declaraţia poate fi interpretată fie literal, fie metaforic. Dar este adevărat că mult mai multe dovezi ale stigmatizării au apărut în decurs de aproximativ o mie de ani după aceea. Exista unele versiuni care explică de ce stigmatele au început să apară la începutul secolului actual. Prima versiune spune că stigmatul a apărut din cauza disputelor teologice care s-au intensificat în secolele XI-XII. Cînd creştinismul s-a împărţit în bisericile catolică şi ortodoxă în 1054, catolicii au proclamat ca doctrină Învierea. Apoi, teologii au dezvoltat ideile legate de natura umană a lui Hristos. Primele dovezi ale stigmatizării aparţin acestei perioade. O altă teorie pune fenomenul pe seara artei iconoclastice din acea vreme. Sau pe corupţia Bisericii şi pe nevoia oamenilor de a crede, de a vedea miracole.

Doctorul francez Amber-Gourbet descrie aproximativ 300 de cazuri de stigmatism în secolul al XIX-lea, care s-au bazat pe înregistrări şi dovezi istorice contemporane. Dar majoritatea rapoartelor sale sînt declarate azi neautentice. Experţii afirmă ca au existat 406  cazuri relativ autentice cu aspectul stigmat în ultimii 800 de ani. Majoritatea au fost catolici (68 %) şi alţii au aparţinut diferitelor secte religioase. Dacă le împărţim pe ţări, ele au fost la început apanajul italienilor, în prezent ajungîndu-se la japonezi, coreeni, cel puţin patru americani, un argentinian şi un canadian. S-a crezut că este un semn de la Dumnezeu, dar sînt şi unii care afirmă că este semnul lui Satan însuşi. Biserica este foarte atentă în privinţa acestor afirmaţii. Procedura tradiţională de canonizare a unui stigmatic impune că aceasta se poate întîmpla în aproximativ o suta de ani după moartea sa. Clerici şi experţi în medicină numiţi de Vatican studiază îndeaproape fiecare caz apărut. Biserica admite că stigmatul poate apărea misterios pe oameni. Însă în multe cazuri e vorba de pură isterie şi auto-mutilare. În unele cazuri, s-au dezvăluit înclinări spre diferite sindroame clinice sau ca urmare a contactelor cu extratereştri. Însă pe cazurile autentice experimentele au relevat că semnele apar chiar dacă mîinile sînt vindecate. Alte stigmate corporale au fost raportate într-o serie de tradiţii religioase. Printre triburile Warao din Delta fluviului Orinoco, un spirit tutelar cunoscut ca “şarpele itiriti” produce nişte „deschizături în palmă”. În buddhism şi în arta busshistă stigmatele apar adesea.

Descopera.org