Nu mi-e frică de Bau-Bau

La ora actuală tot mai mulţi părinţi de copii sînt anxioşi, neliniştiţi, îngrijoraţi, mereu încordaţi de grijile pentru odrasle. Cei care îşi lasă copiii să alerge, să cadă-n cap, să pupe căţeii în bot sînt consideraţi iresponsabili.

Unde te întorci, vezi bunicuţe speriate, convinse că trăim într-o lume periculoasă, de care ne putem proteja doar după ce ajungem acasă, tragem cele trei zăvoare şi punem lanţul oţelit. Şi nici acasă nu am fi pe deplin protejaţi dacă nu i-am trage copilului peste urechi o cască de protecţie. Deşi sînt şi în permanenţă în stare de alertă, încerc să nu le transmit şi copiilor nesiguranţa mea.
Mi-e, totuşi, foarte greu pentru că noi comunicăm telepatic, aşa că ei aud cam tot ce-mi trece prin minte. De aia, îi las să alerge cu pleata-n vînt, fără cască, genunchiere sau cotiere. Fac asta din convingerea că mai bine ai un copil zgîriat pe nas, cu arcadele sparte şi genunchii juliţi decît unul speriat, complexat şi fără abilităţi de socializare.
De ce nu ne ajută tutorii temători? Pentru că ne transmit panica lor. Cum apare panica? Din lipsa de viziune şi înţelegerea superficială a vieţii în mediul vitreg. Nu vreau să bravez. Şi mie mi-e frică de cornetele cu bolduri sau de bilele de rulment trase cu precizia arcaşilor englezi, de curentul electric, deşi uneori mă fascinează (am avut cîndva un prieten fanatizat de trupa AC DC), însă cred că pericolele cele mai mari, cînd vine vorba de creşterea copilului sînt trasarea iresponsabilă a sarcinilor şi delegarea incertă a responsabilităţii. Or, toate acestea fac sol fertil pentru o generaţie speriată, pe care va fi în stare s-o pună-n coadă orice nimicnicie – şi direct, şi la figurat.
Este mare păcat că în societatea noastră în sfîrşi liberă nu mai sîntem “cea mai cititoare naţiune”. Cotoarele cărţilor sînt înlocuite cu ritmuri nebune de felurite tehnologii – bune ele, dar nu întru totul. Pentru că literatura clasică e mare lucru şi dacă azi s-ar mai reciti din Alecsandri, Caragiale, Griboedov şi alţii, nişte părinţi adecvaţi ar înţelege cît sînt de ridicole personaje alde neneaca, cuconaşul ei şi dascălul, Mitrofanuşka, Domnul Goe etc. Personaje care, crescute mari, fac grosul unei societăţi cu tendinţă de gloată, turmă – manipulabilă şi docilă, în stare să facă jocul oricărui ticălos setos de putere.
Iată de ce, nu umblu cu preşul din urma copiilor mei, ca să-i feresc de pietre tari şi hopuri. Îi vreau nişte personalităţi dezvoltate multilateral, ştiind de la o vîrstă fragedă că viaţa constă nu doar din ciocolată şi cadouri sub brad, sugerîndu-le la orice ocazie să înveţe a se dezmetici în culorile amăgitoare ale lumii ambiguie în care trăim. Mai spuneam doar zilele trecute că omenirea noastrp e bazată pe minciună. Lumea de ieri şi de mîine va comunica tot indirect. Adică, tot prin intermediul neadevărului. Paradoxal, dar oamenii nu adoră adevărul, deşi îl doresc. Îl revendică mai mult de la celălalt. Pentru că un suflet tuciuriu uşor se poate ascunde sub faţetă de roz-bombon, iar o potlogărie şi meschinărie calitate superioară lesne poate fi camuflată cu dulcegării şi promisiuni deşarte. Iar pe post de training le pun cîntecelul “Nu mi-e frică de Bau Bau”, pentru că mi se pare că dacă odraslele mele (şi ale Dumneavoastră!)  în copilărie nu se vor teme de o sperietoare de basm, cînd vor creşte mari va fi foarte greu să le încovoaie cineva vertebra şi vor şti să ţină piept la orice zoaie agresivă, exact aşa cum au ştiut să nu plîngă de mici, zdrelindu-şi genunchii.

Lilia GRUBÎI