Petru BOICO,
doctor in istorie, Om Emerit

La începutul anilor ‘50 Rusia propune Angliei împărţirea moştenirii „omului bolnav al Europei”, aşa a numit ţarul Poarta Otomană. Deşi, răspunsul Angliei a fost negativ, Rusia s-a pregătit de război, care a fost declanşat la 4 octombrie 1853. Războiul din Crimeea s-a desfăşurat între anii 1853-1856 şi s-a terminat cu înfrîngerea Rusiei.

Ea a fost nevoită să semneze Tratatul de pace de la Paris (1856). Conform acestuia se lichida protectoratul rus asupra Principatelor Moldova şi Valahia, Rusia pierdea dreptul de a avea flotă militară în Marea Neagră, partea de Sud a Basarabiei a fost retrocedată Turciei pentru Principatul Moldova. Astfel, Rusia a fost izolată de Balcani.
În perioada ce a urmat, Rusia şi-a îndreptat acţiunile spre ieşirea din izolarea internaţională şi anularea articolelor înjositoare ale Tratatului de pace de la Paris. Obţinînd susţinerea Prusiei, Gorciakov, ministrul de externe a Rusiei, a declarat în octombrie 1870, în toiul războiul franco-prusian, că Rusia nu se supune Tratatului de la Paris.
În pofida protestelor Angliei, Austro-Ungariei şi Turciei, Rusia a purces la înfiinţarea flotei militare în Marea Neagră, recăpătîndu-şi rolul de mare putere.
La mijlocul anilor ’70 ai secolului al XIX-lea s-au intensificat mişcările de eliberare naţională a popoarelor din Balcani. În vara anului 1875 a izbucnit o răscoală antiotomană în Bosnia şi Herţegovina, care a fost înnăbuşită cu cruzime. În aprilie 1876 a început o răscoală în Bulgaria, iar Serbia şi Muntenegru i-au venit în ajutor, declarînd război Turciei. Răfuielile sîngeroase la care s-au dedat turcii au provocat proteste în mai multe ţări.
La propunerea Rusiei, Germania şi Austria au cerut egalarea în drepturi a creştinilor din Imperiul Otoman cu musulmanii. Dar Turcia, încurajată de Anglia, a respins atare propuneri.
Diplomaţia rusă urmărea cu atenţie acţiunile întreprinse de cercurile guvernante de la Bucureşti. Acestea, fără să se angajeze direct în lupta popoarelor din Balcani împotriva Turciei, au început în 1876 o viguroasă campanie diplomatică pentru a determina puterile să recunoască neutralitatea şi inviolabilitatea teritoriului ţării, România fiind ameninţată de încălcarea Tratatului de la Paris şi cu pierderea celor trei judeţe din Sudul Basarabiei. Guvernul român declara că trebuie să realizeze aspiraţiile ţării şi să stabilească existenţa naţională prim mijloace pacifice, fără conflicte şi tulburări, în deplin acord cu Sublima Poartă, călcând în picioare obligaţiunile asumate faţă de aliatul său Serbia, conform Tratatului de ajutor reciproc, semnat în 1868.
La sfîrşitul lunii aprilie, la Bucureşti se instalează guvernul liberal în frunte cu Ion Brătianu. Ministerul de externe condus de M. Kogălniceanu a întreprins acţiuni mai energice în vedere dobîndirii independenţei. S-a creat o situaţie în care România trebuia să aleagă – sau ajută oştirile ruse se treacă prin teritoriul ei spre Balcani, sau se transformă intr-o arenă de acţiuni militare. Guvernul român s-a orientat spre o alianţă cu Rusia. În luna octombrie 1876, în Crimeea, la palatul ţarului de la Livadia au avut loc negocieri dintre împăratul Rusiei Alexandru al II-lea şi reprezentanţii ţărilor dependente de Turcia. Aici primul ministru al României Ion Brătianu a fost informat despre tendinţa Rusiei de a rezolva problema Sudului Basarabiei. Dar nici Rusia, nici România nu au dat publicităţii aceste documente. Ulterior convenţia dată a fost semnată la Bucureşti.
La 12 aprilie 1877, ca răspuns la renunţarea Turciei de a opri masacrul în Serbia, Alexandru al II-lea a declarat război Turciei. Trupele ruse, trecînd graniţa României, s-au concentrat pe malul stîng al Dunării. La 8 mai Turcia  începe să bombardeze localităţile de pe malul Dunării: Brăila, Giurgiu, Călăraşi. Românii au ripostat, bombardînd oraşul Vidin. La 29 aprilie adunarea deputaţilor a declarat stare de război între România şi Turcia. La 9 mai Parlamentul decide să rupă orice relaţii cu Turcia şi să proclame independenţa Statului Român.
În luna iunie, trecînd Dunărea, armata rusă a început ofensiva. Însă, după primele succese au urmat un şir de nereuşite. Oştirile turceşti au ocupat Plevna, punînd în pericol detaşamentul generalului Gurko, care înainta spre sud. Acţiunile militare principale s-au desfăşurat lîngă Plevna, unde în două bătălii consecutive, la 8 şi 18 iulie, generalul turc Osman Paşa a repurtat victorii. Acest insucces a determinat guvernul rus să ceară ajutor militar din partea României. La 20 august armata română a trecut Dunărea şi s-a îndreptat spre Plevna. După patru asalturi soldate cu mari pierderi, a fost cucerită reduta de lîngă satul Griviţa, cheie spre Plevna. La 29 noiembrie comandantul turc, generalul Osman Paşa, ordonă ca cei 40 mii de apărători ai Plevnei să depună armele.
Continuînd ofensiva şi iarna, oştirile ruse, ocolind prin munţi poziţiile turcilor, s-au îndreptat spre Istanbul. În ianuarie 1878 a fost ocupat oraşul Adrianopol, iar la 18 ianuarie-oraşul San-Stefano – suburbie a Istanbulului. La 19 ianuarie 1878 a fost semnat Tratatul de pace dintre Rusia şi Turcia, care a pus capăt acţiunilor militare sîngeroase.
Tratatul a recunoscut independenţa Serbiei, Muntenegrului, României şi autonomia Bulgariei. Rusia îşi rezerva dreptul să schimbe Dobrogea de Nord, primită de la Turcia drept comensaţie de război, cu cele trei judeţe din Sudul Basarabiei.
Condiţiile Tratatului de la San-Stefano au provocat nemulţumirea puterilor europene. Franţa, Austro-Ungaria, Anglia, precum şi Germania au cerut convocarea unui congres. Rusia, fiind ameninţată de a rămîne în izolare, a acceptat participarea la acest congres, care şi-a desfăşurat lucrările la Berlin între 1-13 iulie 1878.
Cercurile conducătoare ale României sperau să găsească susţinere din partea participanţilor la Congresul de la Berlin în problema Sudului Basarabiei. Dar delegaţia română alcătuită de prim-ministrul Ion Brătianu şi ministrul de externe M. Kogălniceanu nu a fost admisă la şedinţele Congresului. Ea a putut adresa un memoriu care însă, n-a fost pus în discuţie. Prim-ministrul Angliei Benjamin Disraeli a declarat că românii pot încheia o afacere convenabilă, schimbînd Sudul Basarabiei pe Dobrogea de Nord, o provincie mai mare şi cu perspective mai bune din punct de vedere economic. În timp cînd guvernul se revolta, împlicînd populaţia, fostul prim-ministru N. Creţulescu a numit eforturile acestea drept inutile. El scria că politica românească are nevoie de mai multă modestie, ca ţara să fie stimată de marile puteri. Însă anume modestie şi profesionalism diplomatic nu le ajungea guvernanţilor români.
Aflînd despre tentativele guvernului român de a atrage într-o alianţă militară marile puteri, ţarul ordonă a informa România că nu va avea loc nici un schimb de teritorii, că starea de lucruri rămîne neschimbată. Marile puteri şi, mai ales, Anglia, care susţinea interesele Turciei, au fost alarmate de aceasta declaraţie a Rusiei.
Pentru Rusia, Dobrogea cu porturile ei maritime, însemna şi un punct strategic în apropierea Turciei. Prin neliniştea marilor puteri se explică decizia Congresului de la Berlin de a recunoaşte independenţa României, cu condiţia schimbului de teritorii între România şi Rusia. Recunoaşterea României, spre deosebire de Serbia şi Muntenegru, a fost condiţionată de modificare articolului 7 din Constituţia României, care prevedea restricţii în acordarea dreptului de cetăţenie. La remarca delegaţilor români, că faţă de jertfele poporului român (10 000 morţi şi răniţi, faţă de cei 200 000 de ruşi), în acest război marile puteri răspund cu ingratitudine, delegatul englez a replicat: „Vorbiţi de ingratitudine? Ce voiţi, în politică ingratitudinea este adesea preţul celui mai bun serviciu!”.
Problema Sudului Basarabiei a fost soluţionată în baza dreptului internaţional de la acea vreme.
Au profitat şi unii din iniţiatorii convocării Congresului: Austro-Ungaria a luat sub administrare Bosnia şi Herţegovina, iar Anglia a anexat Ciprul.