Topul nostru cel de toate zilele, dă-ni-l nouă astăzi pentru 10 candidaţi la Preşedinţie!

Nealegerea şefului statului de atîta amar de vreme înfierbîntă mult minţile unora, mai ales cele ale virtualilor candidaţi. Deja toţi se visează preşedinte de ţară. Fiecare în parte – comentator politic, lider de partid, scriitor, scripcar, Onoje, d-na Pavlicenco de pe linia de centură a politicii autohtone, patroni de ziare, poliţişti inteligenţi etc. – întocmesc cîte un „Top 10 posibili candidaţi” la acest fotoliu. Fiecare face cîte unul în speranţa că cei înscrişi de el în acest Top vor face, la rîndu-le, alte Topuri în care să-l înscrie şi pe el din recunoştinţă cumetrească.

În felul acesta, ne-a fost dat să întîlnim cele mai trăsnite şi imposibile nume. Toate dintre aceste „candidaturi”, se înţelege, sînt înfrumuseţate cu calificative meritorii dintre cele mai pompoase – „om de aleasă omenie şi mare simţire sufletească”, „mare patriot şi bărbat al neamului”, „personalitate artistică recunoscută şi stimată”, „merite deosebite în lupta pentru mişcarea de eliberare naţională”, „savant notoriu” etc., etc. Deşi sînt înzorzonaţi cu toate aceste presupuse sau reale merite, nici unul dintre aproape toţi aceşti candidaţi nu au un „Program pentru ţară”.

O ţară nu poate fi condusă de un preşedinte aşa cum a condus acad. Mihai Cimpoi Uniunea Scriitorilor, cu baruri şi restaurante deschise chiar şi în grădiniţe. O ţară nu poate fi arbitrată pe strune de vioară, în dependenţă de relaţii politice sau de interese de trusturi transnaţionale dubioase, ci cu înţelepciune, echidistanţă partinică şi pragmatism politic, economic şi social. O notă distinctă o fac cei care se văd preşedinţi ai acestei ţări şi care, în planul manifestărilor lor politice şi civice, neagă şi contestă tocmai statalitatea ţării pe care, totuşi, vor s-o cîrmuiască.

Din multitudinea de Topuri „dabijiste, pavlicencoviste, tănăsiste şi alte –iste”, ne vom opri asupra celui întocmit de către publiciştii de la „Tribuna.md”. Acesta este întocmit într-o manieră mult mai apropiată de „ceea ce ar fi posibil să se întîmple”, numai că noi, spre deosebire de tinerii colegii de la acest portal informaţional, vom „pigmenta” personalitatea virtualilor candidaţi în felul nostru.

Top 10 candidaţi „Tribuna.md” în comentariile noastre

1) Oazu Nantoi, analist politic. Nu avem de unde şti de unde o fi învăţat acest domn „meseria de preşedinte de ţară”, dar, de-a lungul anilor, ne-a demonstrat că nici măcar preşedinte impunător de partid nu este capabil să fie. A condus ani la rîndul discretul, pe atunci, Partid Social Democrat, o formaţiune de care îşi mai amintea cîte cineva doar în campaniile electorale. Nici vorbă să viseze vreodată la trecerea pragului electoral. Natural, ne întrebăm: Cum este posibil să fie preşedinte responsabil de ţară dacă n-a fost în stare să fie un lider vizibil şi autoritar al unui partid? Politic, şi-a dat obştescul sfîrşit în poalele PDM-ului. El nu s-a afirmat niciodată ca lider – nici în Frontul Popular, nici ca preşedinte al PSD şi nici în PDM! Nici în calitatea de comentator politic se pare că nu şi-a descoperit vocaţia! Este tipul de semi-anonim bun să facă servicii marginale pe la diferite ONG-uri. Apoi mai este şi izbucnirea lui de orgoliu prin care s-a autopropus candidat! Să fim serioşi! Tocmai la bătrîneţe Nantoi şi-a data arama pe faţă. Este ridicol din cauza inteligenţei livreşti şi a incapacităţii de a-i iubi pe cei care nu citesc studii politice! 

2) Leonid Talmaci, ex-guvernatorul Băncii Naţionale a Moldovei. Domnia sa este una dintre cele mai interesante personalităţi care şi-au găsit loc în acest Top. Din cîte se ştie, este printre puţinii oameni care au făcut ceva concret pentru această ţară la modul cel mai dezinteresat cu putinţă. Cînd s-a pus problema fondării Băncii Naţionale a acestei ţări, animat de cel mai onest patriotism, dumnealui a renunţat la poziţiile însemnate pe care le avea şi la cîştigurile băneşti pe măsură pentru a contribui la fondarea şi conducerea profesionist a Băncii Naţionale a tînărului stat. Este un reputat finanţist şi apolitic recunoscut. Este greu de estimat compatibilitatea dintre aceste calităţi şi atributele reale ale unui preşedinte de ţară. Extrem de rarele sale ieşiri în spaţiul public nu ne-au dat prilejul să-i evaluăm calităţi pe măsura celor necesare acestei funcţii. Nu este cunoscut, nu-i ştim capacităţile oratorice, abilităţile diplomatice şi n-am avut posibilitatea să vedem în domnia sa şi un posibil patriarh politic. A acceptat prea repede, deci este naiv politic. 

3) Gheorghe Duca, preşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Din start, este o candidatură la fel de nefericită, naivă şi chiar nocivă la fel ca şi cea a lui Oazu Nantoi. Chiar şi mai rea, indiferent de titlurile sale academice. Aici este vorba despre ceea ce se numeşte coloana vertebrală fără de care nu poţi aspira la o astfel de demnitate. Despre dl. Duca se ştie că s-a plecat cu supuşenie la mai toţi marii zilei. Doar dl Vladimir Voronin poate să spună de cîte ori i s-a închinat slugarnic! Ajuns şef de stat prin absurd, nemaiavînd pe cine să linguşească, probabil că dl Duca, asemenea lui Narcis, s-ar linguşi sieşi, în oglindă, în fiecare zi. Dar a mai administrat şi nişte milioane pe la Ecologie care au lăsat urme de sînge pe zăpadă. 

4) Vasile Nedelciuc, director Endava. Domnia sa ar fi chiar un compromis serios, dar R. Moldova nu are nevoie, acum, de o figură de compromis în această funcţie. Prea ne-am făcut de rîs atîta timp cu nealegerea preşedintelui ca, în final, după atîta amar de vreme, să nu fim în stare să ne înscăunăm un preşedinte real, nu... un compromis. Dumnealui, după cum se ştie, de peste un deceniu se ocupă cu afacerile, nu cu politica. Fiind o candidatură preferată de Mihai Ghimpu, ne temem ca să nu cumva să transforme şi Preşedinţia într-o plîngere naţionalistă duioasă, dar ineficientă politic..  

5) Eugen Doga, compozitor. Avem şi noi o personalitatea artistică remarcabilă, singura, şi ţinem morţiş s-o vulgarizăm tîrîndu-i respectabilul nume în mocirla politicii! Sferele astrale în care pluteşte geniul creator al acestui mare artist sînt diametral opuse dinamismului pragmatic de care are nevoie un preşedinte. Şi aşa, domnia sa a acceptat cu naivitatea specifică marilor creatori să se lase folosit electoral de către cuplul politic Ghimpu-Chirtoacă. Aici se cuvine o precizare pentru cei care vorbesc despre creatori ca posibili preşedinţi, dîndu-se exemplul lui Vaclav Havel, fostul preşedinte ceh. Oameni buni, în primul rînd este vorba de civilizaţia politică şi civică din Cehia, nu de sălbăticia politică de aici. În Cehia nu ar fi fost posibil un Ghimpu nici pe timp de ciumă. Havel a fost o adevărată conştiinţă a neamului său, avînd un trecut de luptător recunoscut internaţional. Havel a fost un adevărat disident, în timp ce aici se inventează încă disidenţe. A fost un mare intelectual european, chestie care aici cam lipseşte. Havel nu a avut ambiţii politice, el a fost chemat de poporul lui ca o lumină a neamului. Să nu ne jucăm cu nuanţele!  

6) Nicolae Chirtoacă, analist politic. Este un redutabil analist politic, diplomat şi democrat. Dl Chirtoacă, ţinînd seamă de experienţa şi pregătirea domniei sale, este potrivit mai curînd unui post de prim consilier al unui preşedinte. Calităţile sale deosebite îl recomandă din plin mai curînd pentru un astfel de post decît pentru cel de preşedinte deoarece are capacitatea de a tempera orice excese, de a fi un bun sfătuitor sau, mai precis, de a fi „o dădacă” autoritară, drastică şi necesară oricărui preşedinte al acestei ţări. Dumnealui este omul soluţiilor corecte, este gînditorul care trebuie să aibă timp suficient să modeleze strategiile. O mică remarcă: La seriozitatea domniei sale, nu dă bine deloc şi chiar este penibil atunci cînd propune „o abordare sistemică”, asta printre altele, nu de alta, dar îl privesc, poate, şi copiii de şcoală generală. Poate că vrea să spună „sistematică”, dar parcă mai ştii? Şi nici cu Hegel şi Kant nu impresionezi, ci cu iubire. Dar Nicolae Chirtoacă pare a puţin cam mizantrop. Unui filosof îi stă bine, unui şef de stat nu!

7) Serafim Urechean, Preşedintele Curţii de Conturi. Acest candidat a început deja să plictisească pe toată lumea cu obsesia sa de a ajunge preşedinte! Nu-i prea departe de Ghimpu. Se zvoneşte că şi-ar fi „peţit” candidatura şi pe la dl Vladimir Voronin, asta după ce liderul PCRM îi oferise această funcţie pe tavă încă de prin 2009, dacă ne amintim bine. Fireşte că vrea, dar tot la fel tînjesc şi Onoje sau d-na Pavlicenco după această funcţie, chiar dacă aceasta din urmă n-o declară! Şi Gheorghe Grîu vrea să fie preşedinte al Uniunii Scriitorilor! Nu-i aşa că nu se merită să mai insistăm asupra acestei „candidaturi” înăcrite?

8) Ion Sturza, ex-premier. Este mult prea departe de politică, mult prea apropiat de marile afaceri şi prea pozează ostentativ în guru naţional spre a-i fi acceptată o astfel de autoritate. Se crede infailibil, deci îi va dispreţui pe colegii săi de Executiv şi se va ajunge prea repede la impas. Falsitatea judecării actului politic de către el şi „pragmatismul metalic” al omului de afaceri obişnuit să producă milioane de dolari din jungla mediului financiar nu reuşesc să construiască din dl Sturza candidatul ideal la Preşedinţie. Acestora li se adaugă şi relaţiile sale extrem de apropiate cu controversatul miliardar român Dinu Patriciu. Ca şi Nicolae Chirtoacă, stă prost cu iubirea de aproapele.

9) Dumitru Braghiş, ex-premier. Iată o posibilă candidatură viabilă, funcţională, nu de compromis! Este printre puţinii politicieni care, de-a lungul timpului, a evoluat pozitiv, şi-a cultivat permanent discursul, s-a şlefuit cu răbdare pe sine şi a reuşit să-şi construiască imaginea unui politician matur şi responsabil, toate în paralel cu o reputaţie socială dintre cele mai sobre. Braghiş chiar este printre extrem de puţinii politicieni care, cu modestie, şi-a purtat maturizarea politică succesivă odată cu trecerea anilor, adică nu a încercat să sară nefiresc nişte trepte de dragul obţinerii unor funcţii cu orice preţ. A avut răbdare şi curaj, iar aceste atribute pot fi observate de oricine. Cu trecerea anilor şi mai pierdut din trufia de orăşean deştept şi de mîndru comsomolist. E copt ca să lucreze cu un premier ca Filat.

10) Dumitru Diacov, preşedintele de onoare al Partidului Democrat. Ar fi prea de tot! Păi i-a oferit odată dl Vladimir Voronin această funcţie, de ce a refuzat-o? Înseamnă că nu avea nevoie de ea! Acum chiar că ne pufneşte rîsul numai imaginîndu-ni-l pe dl Diacov în fotoliul prezidenţial! Domnia sa este bun pentru absolut orice numai nu şi pentru aşa ceva. Dumnealui are nevoie de tot felul de intrigi, de bănuţul său, de relaţiile sale, de căzutul în picioare în orice condiţii şi tot felul de astfel de urzeli. Acum, mai nou, o face pe sfătuitorul, pe împăciuitorul, doar-doar l-o lua cineva în serios şi-l va înscăuna preşedinte „prin rugăminţi fierbinţi”. D-le Diacov, acum a trecut destul timp, nu se mai supără nimeni pe dumneavoastră, nu mai puteţi face rău nimănui (nici nu credem că aţi făcut!), aveţi o vîrstă căreia îi stă bine doar cu adevărul, aşa că, sincer şi bătrîneşte, răspundeţi-ne şi nouă la următoarea întrebare: Sînt adevărate clevetelile unora care spun că, între 1989-1993, cînd aţi fost trimis de URSS ca şef al Agenţiei de ştiri TAS la Bucureşti, aţi îndeplinit şi alte sarcini în afara celor de jurnalist? Este o întrebare nevinovată, dar vă daţi seama ce mîndri am fi de dumneavoastră dacă am afla că aţi fost atît de mare şi puternic precum spun unii?

Departamentul „Topuri cu hopuri”