Preşedintele ţării nu poate fi doar al guvernanţilor sau al comuniştilor, ci al întregului popor!

Autor: Mihai CONŢIU

După atîta timp pierdut în tîrguieli ca la talciok, chestiunea privind alegerea preşedintelui ţării s-a transformat deja în cel mai ridicol circ cu putinţă. Acest lucru nu îl mai sesizează nimeni – nici guvernanţii, nici Opoziţia comunistă. În zona Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE), scenariile care se derulează în privinţa desemnării unei candidaturi pentru funcţia de şef al statului, dincolo de ridicolul invocat mai sus, au căpătat cele mai neaşteptate dimensiuni – depăşirea limitelor legalităţii, ala Constituţiei, sfidarea pe faţă a tuturor cetăţenilor acestei ţări şi transformarea acestor pretinse negocieri în cel mai ordinar iarmaroc.

Nimeni, dar absolut nimeni nu observă mizeria morală în care împinge întreaga clasă politică penibilul lider Mihai Ghimpu. Acesta, plin de frondă, încrezut în propriile-i limite şi catîr din născare, şi-a declinat responsabilitatea de a înainta o candidatură, dar, extrem de pervers şi primitiv sub aspectul moral al strategiilor politice de tip clasic, a lăsat să „transpire” numele unor candidaţi preferaţi de partidul lui. Este vorba de o diversiune prin care el crede că-i consolidează statutul de arbitru. Am fost de-a dreptul stupefiat cînd, săptămîna trecută, la „Publika TV”, l-am auzit pe pretinsul analist politic Igor Boţan citîndu-l pozitiv şi dîndu-l exemplu pe Ghimpu pentru ceea ce face. Asta s-a întîmplat două seri la rînd. S-a descalificat totalmente şi, în plus, a demonstrat că, finalmente, şi el este un om al gloatei locale, cu toate ingredientele deja cunoscute. La inteligenţa sa, aveam serioase pretenţii!

După cum ştiţi, AIE este constituită din trei partide – PLDM, PDM şi PL –, ele avînd o suprastructură numită Consiliul Alianţei, în cadrul căruia se iau cele mai importante decizii politice. Nu are rost să ne batem acum capul cu principiile care stau la baza luării unor decizii deoarece acest Consiliu este o structură convenţională, aşa că nu este important dacă se ghidează după regulile unanimităţii sau ale majorităţii simple atunci cînd adoptă ceva. Firesc ar fi, aşa cum AIE procedează şi în Parlament, să se supună votului majorităţii.

Săptămîna trecută, Mihai Ghimpu a demonstrat că este incapabil, din cauza propriei trufii şi ambiţiilor, să se supună celui mai elementar exerciţiu democratic. Astfel, majoritatea din AIE, adică PLDM şi PDM, a decis că data alegerii preşedintelui să fie fixată pentru 15 Martie, dar Ghimpu s-a opus. Politicianul  ratat Corina Fusu, vinerea trecută, a anunţat părăsirea şedinţei Parlamentului de către întreaga fracţiune parlamentară a PL. Democratic, dar mai ales din respect pentru Constituţie şi cetăţenii acestei ţări, Ghimpu trebuia să se supună deciziei majoritare din AIE. Nu am probe spre a demonstra că există o înţelegere secretă între Ghimpu şi Vladimir Voronin, dar disocierea PL de colegii din Alianţă i-a trimis pe liberali în stradă, printre protestatarii comunişti. Unii afirmă că chiar au fost zăriţi liberali de-ai lui Ghimpu printre demonstranţii comunişti.

Cine-l consiliază pe Ghimpu spre a prelungi criza şi a provoca alegeri anticipate?

Este clar pentru oricine că alegerile anticipate vor fi decise de Ghimpu, nu de către comuniştii. Anticipatele, în primul rînd, convin comuniştilor, dar se pare că maşinăria propagandistică şi de manipulare a acestora a avut efectul scontat asupra lui Ghimpu. Prin metode absolut specifice, Ghimpu a fost convins că alegerile anticipate îi vor aduce un scor electoral aproape dublu faţă de cel actual. Să reţinem cel puţin numele unora ca Ion Hadârcă, Anatol Şalaru, Corina Fusu şi Dan Dungaciu, fiecare avînd rostul lui în partidul condus de Mihai Ghimpu! Profilul psihologic şi moral al lui Ghimpu a fost întocmit încă de acum vreo două decenii şi, de trei ani, este actualizat la zi.

Cunoscîndu-i bine toate caracteristicile lui Ghimpu, dacă aş avea timp şi interes, în doar cîteva luni de zile aş face din el tot ce aş dori. Este şi asta o meserie, iar în jurul lui, o spun cu mîna pe inimă, sînt cîţiva profesionişti, ca să le zic şi aşa, dar, mai bine zis, „oameni bine instruiţi”.
Nu vreau să insist prea mult asupra acestor amănunte sensibile deoarece jocurile sînt deja făcute, dar nu pot face abstracţie de personajul Dan Dungaciu, „strategul” român care este membru al Partidului Liberal. Să înţelegem cumva că structurile româneşti de interese pe care le reprezintă vor ca în R. Moldova trebuie să aibă loc alegeri anticipate? Oare tot aceste structuri, prin Dungaciu şi manipularea discretă a lui Ghimpu, vor să-şi dea avizul cu privire la desemnarea candidaturii la Preşedinţia ţării? Chestiunea este simplă – dacă funcţia de preşedinte de Parlament nu mai poate aparţine lui Ghimpu, deci va fi incontrolabilă, atunci „trebuie asigurat controlul” asupra celei de preşedinte al ţării. Aici nu-i vorba de scenarii fanteziste, ci de pragmatism elementar şi specific! Nu ne luaţi cu antiromânismul, băieţi, că nu mai ţine!

Preşedinte de ţară sau şef de clan?

Privind cu obiectivitate tot ceea ce se întîmplă, observăm că acţiunile liderilor AIE se contopesc pînă la confuzie cu cele ale comuniştilor. În fond, nealegerea preşedintelui, supralicitarea importanţei acestei funcţii şi secretomania din jurul acestei probleme sînt tot o mişcare de protest îndreptată împotriva poporului. AIE nu-i capabilă să aleagă un preşedinte, iar comuniştii protestează tocmai din această pricină şi nu se prezintă la şedinţele Parlamentului. Păi, drepţi fiind, de ce să le mai reproşăm comuniştilor că nu vin într-un Parlament în care deja există o majoritate care ar putea nu doar să aleagă şeful statului, ci chiar să-i pună şi pe ei la punct cu tot cu protestele lor?

Observăm cu îngrijorare că Opoziţia şi Puterea sînt totalmente impotente una faţă de alta. Practic, acţionează la unison în aceeaşi direcţie distructivă şi nici una dintre cele două părţi nu o poate anihila pe cealaltă. Puterea nu reuşeşte să fie cu adevărat o Putere în toată regula, iar Opoziţia este incapabilă să-şi definească rostul şi să fie o Opoziţie adevărată.

Atunci cînd cei din AIE vorbesc despre secretul cu privire la numele candidatului pentru fotoliul prezidenţial, mă simt pălmuit şi văd că scuipă efectiv pe obrazul acestei ţări, în chiar sufletul celor care i-au votat. Un candidat la Preşedinţie nu este şeful unui clan mafiotic. El trebuie arătat lumii întregi şi supus examenului public, altminteri nu au decît să şi-l aleagă pe Onoje, Nantoi, vreun cîntăreţ sau scriitor văzduhist, că tot bătaie de joc ar fi!

Funcţia de preşedinte de ţară trebuie restituită poporului. Preşedintele, prin însăşi esenţa definirii sale, este al întregii ţări, nu al unei mici grupări suspecte, el este exponentul Constituţiei şi al legilor. O astfel de personalitate nu poate fi scoasă la iveală pe nepregătite, ca o carte de joc, ca un As caraghios de-al lui Ghimpu. Candidatul la acest post trebuie să aibă o biografie beton, să impună respect şi recunoaştere naţională necondiţionată. R. Moldova nu este în situaţia în care să fie condusă de un preşedinte care cîntă la ţambal sau leşină după patru rime poetice. Trebuie să fie un profesionist în ale politicii.

Viitorul candidat la Preşedinţie trebuie să prezinte populaţiei un Program serios şi atotcuprinzător. Astfel, acest arbitru suprem, dincolo de rolul său de sfetnic şi împăciuitor pentru partide şi instituţiile fundamentale ale statului, este obligat să vină în faţa poporului său cu proiecte anti-criză, investiţionale şi de politică externă pe termen lung. Se estimează că R. Moldova va deveni membră a Uniunii Europene peste vreo 20 de ani. Atunci noi ce facem? Stagnăm la nivelul înţelegerii unui indivit rudimentar ca Ghimpu? Dacă nu sîntem capabili să alegem un preşedinte de ţară, nu este clar pentru oricine că ne adîncim în mocirlă şi că nu vom izbuti niciodată să tindem spre valorile europene elementare?

Ce drum să alegem?

Uneori se creează senzaţia că toată această tevatură cu alegerea preşedintelui are menirea de a ascunde carenţe cu mult mai grave. Televiziunile doar despre asta vorbesc, iar oamenii cred că aceasta este unica şi cea mai gravă problemă cu care se confruntă ţara. Cei mulţi, alegătorii, trebuie ţinuţi în false tensiuni, în egală măsură, de Putere şi Opoziţie, iar asta pentru a nu simţi că de fapt sînt biciuiţi cu nădejde ca să-i mai voteze odată. Nimeni nu scoate o vorbă despre faptul că ne aşteaptă un an al foametei. Agricultura este la pămînt, iar această iarnă grea a compromis periculos viitoarele recolte. Restructurările inevitabile fac ravagii printre bugetari. Locurile de muncă se împuţinează de la o lună la alta, iar crearea altora este un vis vechi de vreo 20 de ani. Din nou, vin inundaţiile pe Prut şi pe Nistru...

Toate aceste lucruri cu adevărat grave sînt bine cunoscute de ambele tabere – Puterea şi Opoziţia –, dar fiecare în parte le ascunde cu mare grijă. Se scot la suprafaţă doar frînturi de adevăr, iar asta în scop electoral, populist, pentru că nimeni nu are SOLUŢII, dar hidoşenia buboiului nu este niciodată recunoscută, arătată lumii întregi. Incapacitatea alegerii preşedintelui este consecinţa firească a cancerului economic, social şi moral care macină ţara. Pierdem cîte 8 sate pe an. Ţara se depopulează în ritmuri de ciumă. Alianţa se joacă de-a seriozitatea alegerii pe ascuns a preşedintelui!

Crede cineva că unul ca Ghimpu este preocupat cu adevărat de aceste probleme grave? Am fi chiar idioţi, cum de fapt ne şi crede, dacă ne-am imagina aşa ceva! Nu, el este preocupat doar de propria-i bunăstare şi de FUNCŢIE. Spre cinstea lui, Marian Lupu a înţeles şi s-a retras din „competiţia prezidenţială”. Anume această retragere a lui Lupu din cursă ne-a dat posibilitatea să vedem în toată mizeria lui bălegarul din AIE. Fiindu-i limpede că astfel nu mai poate înşfăca funcţia de preşedinte al Parlamentului, Ghimpu ne-a demonstrat că nu face nici cît o ceapă degerată ca politician, care ar trebui să pună mai presus de orice interesele ţării, nu cele ale sale faţă de o funcţie. Interesele sale şi ale cuiva din umbră, aşa cum sugeram ceva mai sus! Toate strădaniile sale de a se justifica nu sînt nimic altceva decît şiretenii de ţăran incult, dar suficient de isteţ atunci cînd este vorba de cămaşa şi nepotul lui pe care vrea să-l facă preşedinte de ţară.

Ghimpu, pentru că tot am revenit la el, a căzut în propria-i capcană în clipa în care a înţeles că Igor Dodon, într-adevăr, este SOLUŢIA, o soluţie care ar putea să-l transforme într-un marginal, să-l trimită în binemeritatul anonimat pe care doar secvenţial hazardul destinului l-a scos. Soluţii pentru alegerea grabnică a preşedintelui sînt destule. Pe de altă parte, comuniştii au şansa istorică de a participa la acest proces şi a se redefini fundamental faţă de ţară şi Europa. Indiferent de şansele electorale previzibile de care vor să profite spre a reveni la guvernare, comuniştii trebuie să înţeleagă că nu au nevoie de guvernare acum.

Aici nu este vorba despre faptul că sînt sau nu doriţi de către partenerii externi ai R. Moldova sau de o eventuală izolare a ţării, aşa cum scria corespondentul nostru de la New York săptămîna trecută, ci de aceea că nu au soluţii viabile de guvernare, nu au ce oferi în plus şi riscă efectiv să fie măturaţi definitiv de pe scena politică. Poate că pare hazardat, dar tocmai rămînerea lor într-o Opoziţie responsabilă i-ar consolida şi mai mult în viitori ani în ochii electoratului. Şi a altui electorat decît cel tradiţional!

Luminiţa de la capătul tunelului se stinge

Nu vreau să fiu suspectat de cruzime pentru că, realmente, este vorba de obiectivitate, dar în 10-15 ani ne vor muri şi ultimii bătrîni. Satele noastre sînt deja pustii. Şcolile din mediul rural nu mai au copii, cimitirele sînt tot mai extinse, iar cei plecaţi peste hotare nu mai doresc să se re-familiarizeze cu lătratul cîinelui din ograda satului lor de baştină. În satele noastre nu mai cîntă nici cocoşii!

R. Moldova, de bună seamă, are nevoie de un partid puternic de stînga în egală măsură cu necesitatea unui partid naţional de dreapta. Anume aceste două extremităţi politice naţionale ar edifica pe deplin statalitatea acestei ţări. Condiţia de bază este ca acestea să fie NAŢIONALE. Întrucît este vorba de alt subiect, ne vom opri doar la PCRM şi rostul, rosturile acestui partid la ora actuală.

Viitorul PCRM depinde exclusiv de participarea la procesul de alegere a preşedintelui în condiţiile adoptate de AIE şi de asumarea statutului de partid de Opoziţie. Numai astfel acest partid mai are şanse reale să-şi „crească” un alt electorat în locul celui aflat în pragul dispariţiei. Nu vreau să fiu pretenţios în exprimare, dar PCRM are nevoie şi de vizionari. Inteligenţa tinerei generaţii se dezvoltă cu o viteză uluitoare. Mesajele către ei, spre a-i transforma în aderenţi, nu pot fi aceleaşi cu care au fost seduşi părinţii şi bunicii lor. Ei miros de la o poştă pragmatismul şi vor rezultate imediate. Triumful populismului este pe ducă, nu va mai dura mult. Reformarea şi revigorarea PCRM nu este cu putinţă dacă se află la guvernare, ci în Opoziţie.

Cele spuse, pînă la urmă, trebuie percepute  mai curînd ca un semnal de alarmă. Înţelege cineva ceva? Înţeleg oare comuniştii că participînd la alegerea preşedintelui propus de AIE ar fi o victorie pe termen lung, nicidecum o concesie sau o înfrîngere? Renunţarea la proteste şi participarea la acest proces echivalează cu o datorie faţă de ţară. Cetăţenii R. Moldova vor fi recunoscători comuniştilor şi mai puţin AIE dacă ar exista înţelepciune şi voinţă politică în acest sens. Oare din cauză că totul este atît de simplu este şi atît de greu de înţeles?

Treziţi-vă, oameni buni, dincolo de pereţii meschini ai propriei voastre case se află ŢARA!