• Anterior
• 1 din 2
• Urmator

Meditări asupra unor aiureli ale unui absolvent al şcolii comuniste de partid

Citind articolul dlui Petru Bogatu „Trebuie schimbată denumirea Republicii Moldova” (Romanian Global News), am rămas profund satisfăcut. Şi iată din ce motive. Pînă în prezent consideram că oponenţii noştri românişti sînt totuşi ceva mai bine pregătiţi, dar, luînd cunoştinţă de „raţionamentele” dlui Bogatu, am înţeles că şcoala de partid sovietică, absolvent al căreia este d-lui, nu poate fi comparată nici cu Oxford-ul, nici cu Cambridge-ul şi nici cu ГПТУ-ul din Rostov pe Don.

Primitivismul şi excesul de zel în prezentarea Rusiei (URSS) ca „imperiu al răului”, iar a României în calitate de etalon al perfecţiunii este ceva din arsenalul tov. Goebbels. Asemenea procedee nu sînt demne de un „profesor de la Universitatea de Stat din Moldova”, dar nu ne miră, în schimb, că Domnia sa este „editorialist la ziarul Jurnal de Chișinău și la postul de radio Vocea Basarabiei”.

Să lăsăm însă pe seama celor naivi aberaţiile imaginaţiei bogate a lui Bogatu precum că în cei „22 de ani scurşi în graniţele fireşti ale României... s-au constituit într-o epocă de aur pentru Basarabia”, că „deja în 1932... producţia industrială s-a triplat aici”, că între 1918 şi 1938 „basarabenii au trăit într-o ţară liberă”, cu „o societate deschisă şi un sistem politic pluralist” şi să prezentăm pe scurt (cît ne permite spaţiul ziarului şi ne poate suferi cititorul) starea reală de lucruri în aşa-zisa „epocă de aur”.

Într-adevăr, nu putem nega relativa democratizare a vieţii politice din România postbelică în comparaţie cu perioada anterioară din această ţară. Şi pentru a confirma „adevărul” lui Joseph Goebbels cel Bogat vom reproduce descrierea alegerilor din perioada considerată de unii „epoca de aur” a democraţiei româneşti, efectuată de ilustrul diplomat român Grigore Gafencu: „Mai grozavă decît năvălirea tătarilor sau invazia lăcustelor, a venit ziua de alegeri; de alegeri cum sînt înţelese şi practicate de români, de administraţia română, de armata română, de magis­traţii români. A fost o urgie absurdă şi barbară, dezlănţuită de sus în jos peste o popu­laţie paşnică şi liniştită... S-au arestat delegaţii şi candidaţii, s-au furat urnele şi cărţile de alegători, s-au bătut, mai ales s-au schingiuit şi snopit sub lovituri de ciomege sute de mii de alegători. Îngrozită, populaţia se ascundea în pădure... Sub ochii mei se pet­receau scene de barbarie, de vulgaritate, de laşitate abjectă... Nici o conştiinţă nu s-a revoltat, nici un om de onoare nu s-a împotrivit. Simţeam, în faţa acestei laşităţi gene­rale sentimentul de ruşine care m-a cotropit cînd, după asfaltul şoselelor europene, ajunsesem în gropile şi şanţurile şoselelor noastre naţionale... Cîte gropi, cîte şanţuri prăfuite şi înglodate mai are şi biata noastră conştiinţă naţională. Cîte moravuri din alte vremi, ce educaţie neisprăvită, ce lipsă desăvârşită de simţ al dreptăţii şi al demni­tăţii individuale”.

Este semnificativ faptul că N. Iorga, prim-ministru, cînd se petreceau scenele descrise de Gafencu, a răspuns la telegrama de protest a acestuia: „nu pot da de la o zi la alta mo­ravuri bune”. „Recunoştea şi marele istoric, înrobit politicii, că astfel de procedee se înrădăcinaseră adînc în viaţa politică românească”, menţionează academicianul Fl. Constantiniu.

Iar afirmaţiile lui Bogatu & K⁰, că oligarhia semifeudală română coruptă pî­nă în măduva oaselor, dar şi incompetentă, condusă de-un rege alogen semiautoritar, „elită” care exploata crunt propriul popor lipsit de orice drepturi, conservînd înapoierea lui, putea să asigure şi libertatea de exprimare a voinţei poporului moldovenesc, sînt pur şi simplu ridicole. În această privinţă este deosebit de semnificativă opinia lui Octavian Goga, politician care nicidecum nu poate fi bănuit de antiromânism, despre clasa politică românească: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de ca­pacitate în faţa Europei... Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii cari s-au vîndut o viaţă întreagă, deputaţi contrabandişti... Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşată de meningită morală. Ţara... cu conducători simpli hoţi la drumul mare, trebuia să ajungă la marginea prăpăstiei”.

Impresionante, în contextul „societăţii deschise” al lui Bogatu sînt concluziile din raportul subcomisiei parlamentare asupra cercetărilor făcute în nordul Basarabiei: „În judeţul Bălţi bătăile au luat o proporţie aşa de mare, încît par că au ajuns un întreg sistem de administrare. Bat militarii, bat jan­darmii, bat perceptorii... Pentru a ilustra unde s-a ajuns cu bătăile este destul să amin­tim că în comuna Mărăndeni... n-a rămas aproape nici un sătean nebătut... Închisorile medievale... din nenorocire şi spre ruşinea noastră naţională au reînviat din nou şi de astă dată puse în slujba jandarmilor noştri în Basarabia şi a agenţilor de siguranţă... O serie de indivizi deţinuţi... jandarmii şi agenţii de siguranţă i-au chinuit în timpul inte­rogatoriului... cu fierul înfierbîntat în foc, precum şi cu ouă fierbinţi ce li se aplicau subţiori... Unuia i-au fost tăiate palmele cu cuţitul, iar peste răni i-a fost pusă sare... Cri­ma aceasta pînă astăzi a rămas nepedepsită”. Poate măcar cei de la radio „Vocea Basarabiei” le vor „face dreptate” bieţilor basarabeni?

În acest sens, practic, pe parcursul întregii perioade de guvernare românească în ţinut, cu excep­ţia unui răstimp de 5 luni, a fost menţinută starea de asediu. Iar între 1918 şi 1924. conform datelor oficiale româneşti, au fost împuşcaţi fără judecată peste 32 mii de oameni. Chiar şi peşedintele faimoasei „comisii Ghimpu”, Gheorghe Cojocaru recunoaşte „regimul de teroare, instaurat de autorităţile române”, „dis­poziţiile antiromâne ale maselor”, „mişcarea populară de eli­berare de sub exploatarea burghezo-moşierească română”. Dl Bogatu este oare mai român decît Ghimpu?

Cel mai profund însă (şi atare lucru ar fi bine să-l cunoască şi cei de la „Jurnal de Chișinău”) a reflectat realitatea situaţiei Basarabiei din cadrul Regatului România pământeanul nostru, unul din adepţii şi chiar protagoniştii „unirii”, C. Stere: „În Basarabia au avut loc mai multe acte de jaf cu mîna armată, asasinate şi alte crime săvârşite de diferiţi reprezentanţi ai autorităţilor... Trei milioane de suflete tră­iesc în afară de legi...

Orice basarabean poate fi oricînd arestat de orice agent al forţei publice, menţinut în închisoare după plac... Un om poate fi condamnat şi exe­cutat cu procedura cea mai sumară de către «tribunale» improvizate, necunoscute de nici un text de lege, în condiţii pe care popoarele civilizate nici pentru timpul de război nu le-ar putea tolera.

...În Basarabia viaţa, onoarea şi averea cetăţenilor sunt la discreţia celui dintâi ajutor de subprefect, jandarm rural sau chiar a oricărui caporal-şef de echipă?... Toate «anchetele» şi «sancţiunile» nu pot da nici un rezultat şi n-au nici o însemnătate, câtă vreme rămâne în picioare oroarea sistemului însuşi pe care nici negrii din coloniile africane nu-l pot invidia...

Dar unde ar puteau fugi negrii din Basarabia de urgia unei administraţii, care zice că i-a mântuit de jugul rusesc [atât de insuportabil până în present pentru domnii P. Bogatu & M. Ghimpu – I.C.]?

Mulţi ne vor spune că regimul excepţional din Basarabia e necesar pentru a stârpi «banditismul» şi «bolşevismul». E o concepţie naivă... Niciodată nu se poate stârpi banditismul, dacă administraţia nu se bucură de simpatia şi sprijinul populaţiei. Dar populaţia din Basarabia din toate straturile sociale vede un duşman în orice reprezen­tant al autorităţii. Şi cine, omeneşte, ar avea dreptul să-i aducă vreo învinuire pentru aceasta? Mai mult, actele de banditism şi «bolşevism» chiar când nu sunt de-a dreptul inventate, pentru a justifica menţinerea regimului excepţional, sunt de cele mai multe ori un produs al acestui regim. Un om torturat, jefuit, a cărui cinste familiară a fost grozav atinsă, în neputinţa de a găsi nicăieri dreptate, în urma unui act de disperare adesea nu mai are altă ieşire decât calea tradiţională a haiduciei, calea pădurii...

Ce orbire ne-a adus la infernul de astăzi din Basarabia? Cine avea interesul să semene în suflete deznădejdea şi ura împotriva regimului românesc? Şi unde ne va duce acest sistem de cârmuire?”.

Importante în acest sens sunt şi mărturiile lui A. Marghiloman, care, din martie şi pînă în noiembrie 1918, a fost şeful guvernului României regale. În Basarabia, scria el, trupele române „se poartă ca într-o ţară cucerită”. El mărturiseşte că rechiziţiile se făcuseră în asemenea proporţii, încît „agricultorilor nu numai că nu le rămân cereale pentru sămânţă, ci ei n-au deloc pâine, luându-li-se şi cea din urmă rezervă”. Dar bănuiesc că pentru P. Bogatu nu numai C. Stere, dar şi A. Marghiloman sunt nişte bolşevici şi „agenţi ai lui Putin”.

Referitor la „dezvoltarea” economică a ţinutului ar fi bine ca Dumnealui să ia cunoştinţă şi de alte lucruri în afară de visurile proprii. Astfel, istoricul Ion Ţurcanu menţionează că „la începutul sec. XX România era, din punct de vedere economic, una din cele mai slab dezvoltate ţări din Europa” şi, „punând piedici în calea dezvoltării industriei basarabene, statul român impunea, în schimb, populaţiei din ţinut consumul de produse industriale din Vechiul Regat”.

„La sfârşitul anilor ’30, continuă istoricul I. Ţurcanu, industria basarabeană, fără să fi înregistrat sporuri cât de cât însemnate, era în următorul raport faţă de cea a României: 1,6% din investiţii, 1,8% din forţa motrice, 1,7% din valoarea combustibilului întrebuinţat, în timp ce teritoriul şi populaţia alcătuiau respectiv peste 15% şi 17%... Reducerea producţiei industriale era urmată de o dezurbanizare a regiunii... Foarte reuşită este caracteristica oraşelor ba­sarabene, oferită de economistul român din acea vreme F. Manoliu: ...«Oraşele acestea prezintă o înfăţişare precară din punct de vedere economic, ele lâncezesc, iar viaţa oră­şenească propriu-zisă slăbeşte şi degenerează»”.

„Unirea cu România şi drept rezultat închiderea graniţei cu Rusia Sovietică a pro­dus în primii ani o dezorientare generală în privinţa valorificării fructelor, explică dlui P. Bogatu domnii Gh. Palade şi I. Agrigoroaiei. Din lipsa pieţelor de desfacere au avut de sufe­rit nu numai producătorii, ci şi plantaţiile de livezi care nemaiaducând veniturile de altădată, au fost lăsate în părăsire...

Politica de neglijare a industriei basarabene a devenit şi mai pronunţată după anul 1932, cînd s-a pus în aplicare regimul contingentării importului şi a controlului vamal. Drept urmare, industriaşii din Basarabia au pierdut contactul direct cu pieţele străine, de unde se aprovizionau cu materie primă. Aşa, de exemplu, a fost şi cazul în industria textilă, cînd proprietarii întreprinderilor din Basarabia au fost impuşi să achiziţioneze firele de lînă nu direct de la producător, ci de la întreprinzătorii intermediari din celelalte centre ale ţării. În consecinţă, unele fabrici de pînză au trebuit ori să se mute la Bucureşti, ori au fost nevoite să-şi înceteze activitatea de producţie.

De asemenea, o situaţie grea în urma politicii economice a Guvernului Român s-a creat pentru fabricile producătoare de ulei. Întreprinderile similare din Vechiul Regat, pentru a uşura asigurarea cu sămînţă de floarea soarelui, au obţinut de la guvern un tarif preferenţial... Drept urmare, fabricile din Bucureşti aprovizionate cu materie primă din Basarabia reuşeau să concureze cu fabricile locale deoarece acestea plăteau transportul pe căile ferate mult mai scump...

Alte obstacole în dezvoltarea industriei rezultau din însăşi politica economică a guvernului român, din atitudinea faţă de Basarabia prin care se considera... o regiune eminamente agrară, neglijîndu-se chiar şi ramurile prelucrătoare de materie primă... Costul producţiei creştea din cauza taxelor exagerat de mari pentru transportul de materie primă şi pentru transportul mărfurilor... De asemenea, o cauză a înapoierii industriei în Basarabia era lipsa de capital pentru investiţii noi, pentru reconstrucţii şi pentru procurarea la timp a materiilor prime”.

„Dacă în 1925 industria Basarabiei constituia 6,6% din industria României, în 1937 – numai 1,7%”, este convins Anton Morari. Dar poate dl Bogatu va prezinta alte date şi va indica care fabrici şi uzine s-au construit în Basarabia între 1918 şi 1932 în urma cărui fapt în mintea d-lui s-a „triplat producţia industrială”?

Dar să continuăm likbezul pentru absolvenţii de partiinaia şkola de la „Jurnal de Chișinău” şi „Vocea Basarabiei”: „Evoluţia gospodăriilor ţărăneşti din Basarabia în deceniile 3-4 ale sec. XX s-a sol­dat cu ruinarea şi deplasarea spre extreme a majorităţii lor..., afirmă I. Ţurcanu. De obicei, 9 din 10 gospo­dării erau sărace, constituind o masă numeroasă de proletari cu parcele de pământ... Între 71-93% din toate cheltuielile acestor gospodării se făceau pentru hrană, care consta în cea mai mare parte din mămăligă... Minimul real de subzistenţă a familiilor ţărăneşti cu pînă la 10 ha era de 14-16 ori mai mic faţă de cel normal...

Ca urmare, şi mortalitatea era excesivă... Deosebit de urcat era nivelul mortalităţii copiilor; o cincime din nou-născuţi nu depăşeau vîrsta de un an, iar pe alocuri chiar cei de pînă la doi ani mureau în proporţie de 44,4 la sută”. Aceasta era „epoca de aur” a là Petru Bogatu.

Dar bine că anume un asemenea „nivel” posedă propagandiştii românismului. Ori că alţii nu sunt, ori că nici nu pot exista în natură româno-unionişti de alt tip decît vîpusknici analfabeţi ai partşkolilor sovietice. 

Ion Catîrău,
Asociaţia istoricilor şi politologilor „Pro-Moldova”