Anti-românismul şi pro-românismul ca sursă de existenţă şi conflict în R. Moldova

Mihai CONŢIU

„Pro-românismul şi anti-românismul” din R. Moldova, încă de la începutul anilor 1990, a reprezentat o permanentă sursă de conflict, stare care se menţine şi la ora actuală la aceleaşi cote de intensitate. Începînd cu anul 1989 şi pînă prin 1991, cînd a fost declarată şi recunoscută internaţional independenţa de stat a R. Moldova, aşa-zisa elită intelectuală moldovenească s-a luptat pentru introducerea grafiei latine şi recunoaşterea statului moldovenesc.

Aceeaşi elită, după cum bine se ştie, a fost extrem de „alintată”, privilegiată de către fost URSS, mulţi dintre exponenţii acesteia ocupînd şi funcţii politice în cadrul aparatului de partid sovietic sau fiind recompensaţi cu distincţii sovietice. Este suficient să-i amintim pe Alexandru Bantoş, fost secretar de partid sovietic şi actual redactor-şef al revistei Limba Română, Nicolae Dabija, recompensat pentru merite profesionale în marea literatură sovietică de la periferii, Ion Hadîrcă, actual liberal, fost lider comsomolist de frunte, care, în 1983, pentru necredinţă şi lipsă de abnegaţie fierbinte faţă de Comsomol şi PCUS al URSS, l-a exclus pe Ion Berlinski din Comsomol şi condamnat la sugestia serviciilor secrete de atunci, jurnalistul Constantin Tănase, care şi el a fost un lideraş comunist sovietic pe la Academia de Ştiinţe a RSS Moldovenească, Valeriu Matei, poet, care, fără să fie membru al Uniunii Scriitorilor, răspundea de această instituţie, pe linie sindicală, chiar din inima Moskovei, dintr-un apartament primit acolo tot de la ruşi, iar exemplele pot continua cu duiumul printre scriitori, istoricii marxişti şi bolşevici de ieri şi pro-români de astăzi.

Toţi aceştia, fără să realizeze importanţa momentului declarării independenţei de stat a R. Moldova, dar mai cu seamă consecinţele şi responsabilităţile ce decurg din acest act istoric, această „elită intelectuală revoluţionară” a constatat dureros că, pierzîndu-şi Fratele Mai Mare Rus, au rămas fără toate privilegiile de tip nomenclaturist cu care se obişnuiseră. Avînd bogate cunoştinţe de organizare şi reorganizare (dar şi de „dezorganizare” de tip defetist), dobîndite la şcoala ideologică sovietică, aceştia au demonstrat şi continuă s-o facă şi astăzi că pot fi eterni nomenclaturişti supravieţuitori în orice condiţii. Aparent brusc, s-au îndrăgostit nebuneşte de România, şi-au adus aminte că sînt români verzi, că „au suferit” pe vremea URSS din cauza „nostalgiilor” lor pro-româneşti şi restul tacîmului. Astfel, şi-au părăsit de nevoie fosta familie sovietică şi pe Fratele Mai Mare Rus, unii cu permisiunea sau chiar la indicaţia acestui fost Frate, şi, aidoma unor copiii de la orfelinat, au plîns pe la marginea Cetăţii Bucureştiului pînă cînd au fost „înfiaţi”de Fratele Mai Mare Român. Fără un Frate Mai Mare nu au conceput şi nu admit nici acum să trăiască.

Bineînţeles că această înfiere nu a fost dezinteresată din partea nici uneia dintre părţi. Fostul „orfan”, pentru o clipă, intelectual moldovean, şi-a dorit şi a şi obţinut fostele privilegii sovietice, doar că ceva mai consistent. Nu pentru că românii ar fi fost mai bogaţi sau mai darnici decît ruşii, ci pentru că serviciile pe care aceştia trebuiau să le facă României în schimbul „reîntregirii familiei” erau cu totul altele! Fireşte că nu au renunţat la angrenajul delaţiunilor cu care erau obişnuiţi – la fel cum procedau în relaţiile lor cu KGB, s-au turnat unii pe alţii într-o veselie şi s-au acuzat reciproc de colaborare cu KGB în cadrul unei competiţii cîineşti de a intra în graţiile Bucureştiului şi serviciilor secrete române. Cunosc aceste realităţi, în egală măsură, de la foşti ofiţeri superiori ai KGB şi ai serviciilor secrete române. Sub aspectul confortului material, au prosperat uluitor, iar asta din cauză că pe vremea URSS nu erau posibile delapidările şi spălările de bani negri la fel ca în condiţiile democraţiei de după 1990! Atunci nu-ţi puteai construi vile luxoase şi să-ţi cumperi maşini scumpe pentru că erai întrebat de unde ai atîţia bani. Acum poţi să stai cu ditamai vila neînregistrată şi 20 de ani fără să plăteşti impozite, iar asta din neruşinatul motiv că „nu-i finisată” construcţia, adică nu-i gata o streaşină sau mai trebuie montat un burlan prin care să curgă apa de ploaie de pe acoperiş.

Rolul elitelor pro-româneşti de aici

Au fost şi sînt politicieni români nesăbuiţi care-şi construiesc capital electoral pe utopica năzuinţă de unire a R. Moldova cu România. Lozinci de tipul „Basarabia, pămînt românesc” au fost lansate, în România, încă din anul 1990, fiind martor nemijlocit la manifestarea acestora. Nostalgia României Mari a fost suficientă să excite isteric creierele intelectuale de aici, iar asta, se înţelege, prin stimulările materiale consistente de rigoare. Dacă, pînă în 1991, aceşti moldoveni au avut satisfacţia şi mîndria reală că au fost cetăţenii celei mai întinse şi mari naţiuni ale lumii, fosta URSS, acum vroiau iarăşi ceva MARE, motiv pentru care şi-au construit un „ideal” retribuibil din iluzia unei alte Românii Mari.

Fireşte că toată această combinaţie trebuia să aibă o „acoperire culturală, identitară şi istorică”. Pe acest filon, credeţi-mă, s-au scurs aici şi s-au spălat atît de multe milioane de dolari încît minţile ţi-o iau şi razna deoarece nu înţelegi de ce şi pentru ce, căci nu s-a obţinut nimic din ce se trîmbiţa că se intenţionează să se facă aici. De după anul 2000, elita intelectuală pro-românească şi anumite segmente politice au făcut o zarvă uriaşă pentru că, spuneau ei, protestatarii, întîmpină dificultăţi în „redobîndirea” cetăţeniei române. Ca să înţelegeţi că este vorba de un joc propagandistic premeditat şi fariseic, este suficient să vă spun că, ani buni la rînd, după 1991, îşi putea obţine cetăţenia română orice moldovean care dorea. Fără cozi la Secţia de Paşapoarte şi în timpi foarte restrînşi. Dacă se simţeau români, de ce aceşti propagandişti protestatari „pro-români” nu şi-au luat acest „drept” încă de pe atunci? Ce au aşteptat şi de ce? Nu venise momentul şi nu primiseră permisiunea pentru un astfel de demers, fiţi siguri!

Rolul liderilor intelectuali şi politici pro-români de aici nu a fost acela de a-i învăţa pe moldoveni să se deprindă cu limba sau cultura română, ci acela de a transforma „pro-românismul” într-un curent defetist şi conflictual la nivel politic, identitar şi istoric. L-au isterizat la maxim, fapt care ne determină să deducem logic că s-a urmărit cu premeditate provocarea, chiar şi imaginară, a unui curent „anti-românesc”. În lumea civilizată, atunci cînd este vorba de naţiuni sau grupări etnice, nici nu poate fi vorba pe prefixele „pro” şi „anti”. Cercurile politice şi secrete de la Bucureşti au fost, ca să zicem aşa, iniţiatoarele isterizării unor batalioane de fanatici, care proclamă cu obtuzitate şi violenţă necesitatea unirii urgente a „Basarabiei” cu „Ţara Mamă”, problema „denumirii corecte a limbii” şi „necesitarea studierii Istoriei României”. Vitalia Pavlicenco este un model extrem de grăitor în acest sens. Pe fondul acestei babilonii patriotarde, cel puţin 5 servicii secrete îşi frecau mîinile mulţumite – ştiu cu precizie ce se va întîmpla în viitor, pas cu pas.

Conturarea unui aşa-zis „anti-românism” a fost anticipată deoarece terenul este extrem de propice pentru instigatori – aici trăiesc grupuri compacte de etnici ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari etc. În această ecuaţie, nici nu mai este nevoie să explicăm de ce membrii acestor grupări etnice nu vor să se numească români, ci moldoveni. A se reţine şi faptul că marea majoritate a moldovenilor nu-şi revendică identitatea românească, iar limbii îi zic în continuare „moldovenească”. Un politonim ca oricare altul, care nici măcar nu trebuia pus în discuţii revendicative şi politizat într-un mod de-a dreptul criminal.

Radicalizarea aşa-zisului pro-românism, strecurat cu cinism şi în discursul politic, a întîlnit o notă de rezistenţă, de conservare, de autoapărare instinctivă din partea majorităţii populaţiei, identificată ofensator de către agenţii intelectuali şi politici ai pro-românismului ca fiind anti-românism şi moldovenism primitiv. O nuanţă paradoxală este dată de faptul că tocmai adepţii cei mai acerbi ai pro-românismului au fost, la bază, anti-români, iar acum sînt aşa doar pentru că sînt privilegiaţi social şi material. Nici vorbă de sinceritate! Un ideal naţional nu poate fi condiţionat de o retribuţie materială consistentă. Avem de-a face, aşadar, cu strategii politice, geo-strategice şi cu manipularea conştiinţelor prin punerea în circulaţie subterană a unor sume uriaşe de bani negru, bani proveniţi din sudoarea amărîtului de român, simplul plătitor de impozite.

Au o ţară şi nu ştiu ce să facă din ea

Moldovenii de aici n-au ştiut niciodată să fie liberi, să-şi administreze libertatea, iar asta la nivel de lideri impuşi sau autoimpuşi. Bine, vor să se numească români şi R. Moldova să fie încorporată României, dar care-i oferta lor? Şi cea mai săracă mireasă duce cu sine o ofertă noii sale familii – onestitate, hărnicie, spirit gospodăresc etc. De două decenii, „ofertele” unioniştilor moldoveni către România sînt... cereri – cer bani pentru editarea de cărţi, reviste şi ziare pe care nici acum nu au fost capabili să le eficientizeze în condiţiile economiei de piaţă, vor ordine şi medalii româneşti, vor să li se construiască biserici, vor pensii româneşti, vor burse tot mai multe, sponsorizate tot de către contribuabilul român şi tot aşa. Scriitorii moldoveni, bunăoară, după cum am mai sugerat, şi-au împărţit între ei toate judeţele României (aşa cum o făcuseră rakeţii moldoveni în primii ani de după 1990, care jefuiau autocarele cu turişti tot moldoveni), unde merg pe la Primării şi Consilii Judeţene tot după sponsorizări, practic după pomeni. Bineînţeles că peste tot se plîng (şi acum!) Fratelui Mai Mare Român despre cît de greu le este lor aici cu limba română, dificultăţile întîmpinate în implementarea Istoriei României în şcoli, cum sînt „sufocaţi” de ruşi, incapacitatea guvernanţilor, „nevoia” acută de editarea de cît mai multe ziare şi cărţi româneşti şi multe alte năzbîtii. Deja îi obosesc efectiv pe unii oficiali români cu veşnic aceleaşi pseudo-probleme, motiv pentru care, în silă, le mai aruncă un ban să scape de declamarea poeziilor lor leşinate, pe care ţin morţiş să şi le recite peste tot. Hărnicia autentică a moldoveanului o găseşti doar în diaspora, în Europa şi Rusia, precum şi în rîndul bieţilor şi tot mai trecuţilor ţărani. Hărnicia lucrativă nu este o caracteristică a moldoveanului citadin şi trîntor care vrea să se unească neapărat cu România.

Unioniştii, pro-românii de care vorbim, trăiesc de minune din anti-românismul creat tot de ei. Ei ştiu bine la ce s-au înhămat şi sînt siguri de ei pentru că ştiu că această ţară nu va fi alipită niciodată României, motiv pentru care jubilează în sinea şi în confortul lor. O iluzorie unire cu România i-ar lăsa cu buzele umflate, adică fără obiectul unei munci subversive şi bine plătită. N-ar mai avea la ce să utilizeze prefixele „pro” şi „anti”, căci sînt deprinşi să le arunce doar în lupte la scară naţională şi interstatală. Urăsc şi duşmănesc din toată inima pe oricine nu-i de acord cu ei tocmai din necesitatea de a-şi inventa inamici imaginari. Aici orice accident banal de maşină sau o încăierare la o beţie ordinară sînt taxate drept atentate politice. Te ia groaza cînd constaţi cît de mărunţi la suflet sînt! Care moralitate?

Ce să facă România literară, a literaturii, de exemplu, care, totuşi, are performanţele ei în raport cu mofturile de aici, cu poeţi ca Dabija sau Valeriu Matei? Ce să facă România cu jurnalişti de false baricade cum este Constantin Tănase? Acum se bucură de privilegii deoarece „sînt oaspeţi şi cetăţeni ai altui stat”. În cazul unei unirii iluzorii între cele două state, nici măcar n-ar avea la ce să pună osul la muncă. Ce-ar oferi ei în plan profesional şi competiţional cu românii băştinaşi? Aţi văzut şi reacţia „unionistului” Mihai Ghimpu cînd a pus mîna pe un dram de Putere – nici vorbă de unirea R. Moldova cu România!

Dacă mîine, spre exemplu, hazardul ar face ca această ţară să intre într-o uniune interstatală definitivă cu Rusia, pro-românii de astăzi s-ar duce cît ai clipi la Moscova ca să raporteze că „şi-au făcut datoria”, că au rămas aceeaşi şi ar raporta exact ceea ce au raportat şi Bucureştiului.

Numeroşii noştri prieteni occidentali nu pot înţelege cu nici un chip opulenţa „săracului moldovean”, mîndria şi fudulia lui fără nici un fundament justificativ, indecizia identitară şi lipsa conştiinţei naţionale în condiţiile în care are o ţară a lui.

Nu numai occidentalilor, dar şi românilor cu scaun la cap li se par depăşite, bizare, brutale şi parazitare timpurilor „globaliste” pe care le trăim strigătele conflictuale şi îndemnurile pro-româneşti din editorialele jurnaliştilor Constantin Tănase, Nicolae Dabija şi din discursurile politice sforăitoare ale Vitaliei Pavlicenco. R. Moldova, mental, a rămas încremenită la nivelul anilor 1990 pentru aceşti oameni, iar asta din simplul motiv că se doresc a fi veşnici. N-au evoluat deloc şi vor să ţină această ţară în permanente tranşee.

Îi interesează pămîntul de aici şi posturile de conducere, nu şi moldovenii!

Într-una din zile, dintre agenţii propagandişti români care îmi păşesc pragul biroului, şi-a făcut apariţia şi un tinerel oltean de prin judeţul Olt. Acesta, printre altele, era nemulţumit că subsemnatul îl critică pe primarul Dorin Chirtoacă. Vă daţi seama ce îl preocupă pe un biet oltean din fundul României? Dar nu numai despre asta este vorba – el, ca şi alţii, mi-a spus că se simte aici ca acasă şi că „aceste pămînturi aparţin României”. Chestia cu „simţitul ca acasă” m-a amuzat teribil! Acasă la el, în Oltenia, păşeşte în tăcere pe stradă şi cu capul între umeri de frica ţiganilor interlopi, dar aici merge pe străzi extrem de liber. Mi-a spus că-i profesor şi că a şi predat pe undeva pe aici. Ce tînăr profesor român, ţară în care este o acută lipsă de cadre didactice, ar veni din fundul Olteniei să predea aici pentru vreo două mii de lei? Vă spun eu: Doar unul retribuit de serviciile secrete pentru a face propagandă unionistă! Ăştia chiar vor unirea „Basarabiei” cu România, ei vînează doar posturi de conducere, indiferent dacă se pricep sau nu într-un domeniu sau altul, ei vor să fie şefi peste „moldovenii rusificaţi”. Mă uitam la tinerelul acela, la privirile lui fanatizate şi la blocajul lui mental, încremenit în tiparele unor servicii secrete de tip ceauşist şi m-a cuprins mila faţă de bicisnicia în care a fost instruit!

Caz particular: Sălbăticia primitivă şi conspiraţia tăcerii

Aşa cum pe vremea URSS pro-românii de astăzi erau cu adevărat o castă privilegiată, la fel se comportă şi acum, indiferent de stridenţa unei prostii care irumpe inevitabil din tocmai acţiunile şi comportamentul lor agresiv. Statutul de intelectual, mai cu seamă atunci cînd îţi atribui şi calificativul de „elitist”, presupune o serie de rigori, de atribute cu care te-ai născut, ţi le-ai dezvoltat şi multiplicat pe parcursul timpului. Aceste rigori şi atribute, firesc, trebuie să fie o a doua natură, un alter ego, al acestui tip de intelectual, mai cu seamă că, în paralel, a trecut şi prin filtrul exerciţiului politic. Despre ce elitism şi emulaţie (competiţie) intelectuală putem vorbi cînd liderii moldoveni recurg la cele grobiene mesaje pline de ură la adresa oponenţilor săi, cînd admit să fie aplaudaţi şi „răzbunaţi” de cele mai sinistre, fanatice şi violente brute umane? Să fim serioşi! Tocmai aceştia îşi spun români!

Analizînd realitatea din această perspectivă absolut naturală, constatăm că R. Moldova duce lipsă de o castă intelectuală profundă. Aici, la nivelul intelectual al pan-românismului, avem de-a face cu improvizaţii intelectuale, cu creiere în care s-a depozitat informaţie umanistică fără nici un efect asupra individului în planul proiecţiei sale sociale şi morale. Avînd deprinderea sovietică a unanimităţii, intelectualii pro-români de aici se asociază în clanuri şi tabele de semnături unanime prin care protestează împotriva celor care nu-s de acord cu ei. Îşi imaginează că astfel devin mai credibili, se imunizează şi se eternizează în conştiinţa naţiunii.

Batalioanele de moldoveni-români inutili de aici, pentru a-şi certifica utilitatea şi justifica recompensele, vînează permanent pretinşi duşmani ai României şi atitudini anti-româneşti în acest teritoriu. De bună seamă că sînt de-a dreptul caraghioşi şi contradictorii! Conform tiparelor securisto-ceauşiste, în spiritul luptei de clasă cu care au fost deprinşi pe vremea URSS, aceşti cenzori ai gîndirii au născocit atributele de „bun român”, „duşman al României”, „gîndire şi simţire românească”, „frate român de suflet”, „mai român decît...” şi alte stupidităţi. Cunoscînd bine „nişte realităţi”, afirm că acest tip specific de „patriotism românesc” este specific laboratoarelor serviciilor secrete româneşti, elaborate de către „bătrînii savanţi” securişti formaţi la „şcoala naţional-comunismului lui Ceauşescu”.

Au ajuns pînă acolo încît şi pe mine, autorul acestor rînduri, să mă califice a fi anti-român, trădător al neamului şi tot felul de alte tîmpenii de oameni cu serioase dificultăţi psihice sau de cunoaştere. Tîmpenia este absolută şi grosolană din simplul motiv că, pur şi simplu, sînt român şi nimic altceva. Şi ce-i cu asta? Oameni ca Dabija, Tănase, Cimpoi, Anatol Petrenco sau Vitalia Pavlicenco sînt români la fel cum sînt spanioli sau italieni moldovenii plecaţi pe acele meleaguri la muncă. Una-i să fii român nativ, alta-i să îţi arogi această apartenenţă după ce te-ai născut în URSS, te-a prins maturitatea sau bătrîneţea în R. Moldova şi te-ai aruncat disperat în etnia românească. Ce dacă avem comuniune lingvistică? Oricum, am crescut, am fost educaţi şi ne-am dezvoltat în culturi şi mentalităţi paralele!

Românul normal, pur şi simplu, este... român, la fel cum neamţul este neamţ sau francezul este francez (cu diferenţele de rigoare sub aspectul performanţei şi conştiinţei civice, care-l dezavantajează pe român), dar au acelaşi adversar etern – statul care care-i jupoaie de biruri şi cu care se află permanent în conflict de interese, iar asta nu are nimic cu dragostea înnăscută pentru ţară.

Tocmai faptul că sînt român normal mi-a atras ura „fraţilor moldoveni”. Paznici, voluntari în exces şi cointeresaţi ai pro-românismului de aici fiind, au ce au cu felul meu de a scrie. Ei confundă notele critice la adresa unor instituţii ale statului român cu anti-românismul. Dacă i-ar ţine baierele, ar fi bărbaţi adevăraţi şi intelectuali de ispravă, atunci ar trebui să se repeadă la gîtul unora ca Andrei Pleşu, Cristian Tudor Popescu, Ion Cristoiu, Mircea Dinescu, Cornel Nistorescu şi alţii, care critică cu mult mai dur decît mine unele instituţii româneşti. Şi ei sînt anti-români? Este de-a dreptul jalnică postura în care (a cîta oară?) s-a pomenit jurnalistul Constantin Tănase din cauza propriului exces de zel „estetico-moral”! Acesta, în ziarul Timpul, oferă cititorilor săi modelul moral oferit de către Majestatea Sa, Regele Mihai I de România într-o contradicţie mai mult decît penibilă. Oferind modelul moral al Regelui, Tănase ar fi trebuit să reliefeze şi mojicia cu care Traian Băsescu şi-a permis să-l ofenseze. N-a făcut-o, pentru că Tănase a fost primit la Palatul Cotroceni de către Băsescu, nu de Rege, şi speră să mai fie chemat în continuare la „pupat de mînă prezidenţială”, nu regală.

Aproape toate instituţiile de presă de limba română de aici au beneficiat sau beneficiază în continuare de sprijin financiar din bugetul de stat al României. Ca o consecinţă, organizaţiile profesionale ale ziariştilor de aici au subordonare tot românească. Aceştia decid cine este pro-român şi anti-români după rigori securiste bine ştiute de mine. Astfel, acestea au instaurat o conspiraţie a tăcerii absolute în cazul ziarului nostru, considerat de ei anti-român, fiind, fireşte, incapabili să explice acest lucru la modul serios, civilizat, argumentat şi în spirit european. Deşi deranjăm toate cuiburile banditeşti politico-interlope, pentru ei nu existăm ca ziar. Sîntem „o ruşine”, îşi spun ei în obscurantismul, fanatismul şi incultura lor. În consecinţă, sîntem excluşi sistematic de la orice revistă a presei, iar preluarea unor articole de-ale noastre de către portalurile informative specializate este... o crimă, un act de înaltă trădare.  Fac aceste precizări suplimentare deoarece mă amuz copios cînd văd că la anumite „reviste ale presei la TV” sînt preferate pînă şi Blogurile în defavoarea noastră.

Altă paranteză: România mea, nu România lor!

Cînd aud formulările „mîndria de a fi român”, „deşteaptă-te române” şi altele simt că mi se înfierbîntă sîngele în mine de ciudă. Eşti român şi atît, iar asta nu este neapărat o virtute, ci mai curînd o povară. Absolut fatidic, Mihai Eminescu, în Scrisoarea a III-a, la confruntarea verbală imaginată dintre Mircea cel Bătrîn şi sultanul Baiazid, voievodul valah îi spune turcului: „Eu, îmi apăr sărăcia...” Dar, fraţilor, sărăcia nu se apără, ci se luptă pentru eradicarea ei! Marele Eminescu nici nu putea să-şi imagineze altfel în mijlocul unui popor fatalist, care triumfă cu baciul moldovean mioritic. Deşi „spionul său”, oaia, îl informase că „cel ungurean şi cu cel vrîncean” vor să-i facă felul, adică să-l facă mort toată viaţa, el preferă să fie ucis. Ţinînd seamă de gradul de civilizaţie şi înţelepciune de pe imaşurile din acele timpuri neguroase, concluzionăm că baciul moldovean era, poate, nepriceput în mînuirea bîtei sau laş.

La fel este şi cu Ileana Cosînzeana din poveste! Zmeul-Zmeilor, adică un fel de Micu, Şoltoianu sau Zelionîi, o fură (traficul de persoane de azi!) şi-o ţine captivă trei zile şi trei nopţi, după care Făt-Frumos o recuperează printr-un act justiţiar eroic şi o ia de nevastă ca fiind neprihănită. Vedeţi de ce este o poveste de adormit copiii? La cît de fioros este Zmeul-Zmeilor, trebuie să fim tîmpiţi ca să credem că nu ne-a violat un pic folclorul, căci dacă era impotent sau homosexual, n-o fura pe Ileana Cosînzeana, ci pe Făt-Frumos.

Noi, românii nativi, nu cei împrumutaţi, avem o ţară nemaipomenit de bogată şi trăim ca cei mai bicisnici oameni. Nu degeaba există şi un cîntec popular care spune: „Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă!” Istoria poporului român trebuie să iasă cu prudenţă la înaintare. Este scurtă, lipsită de elemente civilizatorii progresiste şi plină de „conflicte sîngeroase frăţeşti”. Sigur că monstruozităţi criminale întîlnim la toate Curţile regale europene din Evul Mediu, numai că regii, ducii şi împăraţii acestor ţări au lăsat urmaşilor lor opere arhitectonice edilitare mai vechi decît mileniul. Argumentăm prin faptul că actualul teritoriu al României a fost fărîmiţat, dar cum au fost germanii sau italienii? Avem nişte biserici şi castele, cele mai somptuoase fiind construite pe bani nemţeşti de către regii României...

(va urma)