„Dar noi cu cine votăm?”

Mihai CONŢIU

Scriam săptămîna trecută că R. Moldova, acum mai mult decît oricînd, are o nevoie stringentă de redefinire a unui program de strategie naţională care să includă şi cele mai sensibile puncte identitare ale acestui popor.

Fireşte că aceasta nu este o treabă a jurnaliştilor. Noi doar semnalăm probleme sau, eventual, putem avea cîteva idei. Pentru elaborarea unui program de strategie naţională este nevoie de gînditori şi tehnologi serioşi, dar, în primul rînd, de patrioţi autentici, de vizionari. În ultimii ani au apărut puzderie de „analişti şi strategi” care se lăţesc pe ecranele televiziunilor, vorbesc vrute şi nevrute, se contrazic între ei, îşi imaginează că spun lucruri de seamă, dar, în fond, se pierd în teorii plagiate din politologii occidentali de renume sau în amănunte cotidiene nesemnificative. Unde-s marile proiecte de ţară?

Plecînd de la realitatea incontestabilă că R. Moldova este un stat cu drepturi depline la ONU şi că este asociat la numeroase organizaţii internaţionale, interesul naţional trebuie abordat din perspective mult mai complexe decît par la prima vedere. „Idealul naţional” prefigurat de analistul Viorel Ciubotaru sau interesul naţionalşi ideea naţională descrise de către Nicolae Chirtoacă trebuie completate pragmatic cu celelalte componente care definesc statul. Academia de Ştiinţe a Moldovei ar fi trebuit să fie motorul de bază. Strategiilor politice li se adaugă cele economice, de învăţămînt, sănătate, de mediu etc.

Problema cea mai gravă cu care s-a confruntat R. Moldova în aceste peste două decenii constă în faptul că nu s-a ajuns la un consens naţional în această chestiune. Forţele politice nu au găsit un limbaj comun în jurul ideii de stat suveran şi independent, indiferent de doctrinele care le despart. Fluctuaţia opţional-identitară către Est şi Vest a unora sau a altora îndepărtează cetăţeanul simplu de propriile-i valori naţionale identitare, radicalizîndu-l şi „cointeresîndu-l” să adere la un curent sau altul. Conştiinţa de cetăţean al R. Moldova, la nivel politic şi prin influenţa presantă a unei pături intelectuale, a fost sabotată şi substituită cu autodefiniri etnice – român, rus, ucrainean, găgăuz..., ignorîndu-se cu desăvîrşire faptul că majoritatea populaţiei se autoidentifică a fi moldovenească. Opţiunile identitare propagandistice, care au tot încercat să se suprapună conştiinţei de cetăţean al R. Moldova, i-au adus pe unii lideri politici şi intelectuali în situaţia absurdă prin care i-au definit pe cei care se declară moldoveni şi cetăţeni ai acestui stat ca făcînd parte din închipuitul curent „moldovenism primitiv”. Nimic mai ofensator faţă de marea masă majoritară a moldovenilor!

Comuniştii, în opt ani de guvernare, au încercat să edifice într-un fel statalitatea R. Moldova. Problema este că nici o forţă politică adversă lor nu a încercat să-i cheme la masa tratativelor şi să găsească o soluţie negociabilă în acest subiect extrem de sensibil. În fond, radicalismul celor care au contestat şi neagă statalitatea acestei ţări, viabilitatea existenţei statului R. Moldova, s-a dovedit, pe parcursul anilor, că este o armă politică şi electorală. Tocmai aceşti contestatari vehemenţi au acceptat şi au devenit beneficiarii unor privilegii ce decurg din însăşi statalitatea R. Moldova.

Exemple sînt multe, fiind suficient să ne amintim că maestrul Eugen Doga a primit Premiul de Stat de un milion de lei de la preşedintele comunist Vladimir Voronin, iar, ulterior, maestrul a devenit susţinătorul „unionistului” Mihai Ghimpu, care l-a onorat tot în virtutea aceleaşi statalităţi, toate în contextul în care reputatul compozitor se bucură de atenţia cuvenită şi la Moscova, dar şi la Bucureşti, unde se crede român.

Tot în aceeaşi situaţie se înscrie şi publicistul Constantin Tănase, unionist înflăcărat, „român cu paşaport”, critic al statalităţii şi al „moldovenismului primitiv”. În virtutea aceleaşi statalităţi a R. Moldova, Tănase a fost mîndru să primească de la Ghimpu Ordinul Republicii, considerînd că-l merită pentru meritul său în proclamarea independenţei acestei ţări. Păi, dacă a luptat pentru „independenţă”, atunci de ce luptă împotriva propriei sale lupte atunci cînd doreşte unirea R. Moldova cu România? Recent, a spus că e împotriva acestei uniri, lucru de înţeles dacă luăm în considerarea slăbiciunea lui faţă de „Sfînta Treime” Lupu-Plahotniuc-Ghimpu! La fel este şi cu „marele partizan al unirii” Nicolae Dabija, care, recent, potrivit mai multor mărturii, s-a luptat cu disperare ca să pună mîna pe un premiu bănesc al acestui stat, care a fost oferit de către Guvernul R. Moldova cu prilejul aniversării a 20 de ani de independenţă a ţării. Ne oprim aici, căci exemple sînt cu duiumul!  

Moldovenii, românii, ruşii…

Pînă a reveni la confuziile identitare stîrnite programatic prin simboluri, să zăbovim un pic asupra auto-identificărilor pe criterii etnice ale cetăţenilor R. Moldova. Revendicările unor moldoveni prin care se declară români, ruşi, ucraineni sau bulgari sînt o consecinţă a acţiunilor statelor respective prin modalităţi despre care vom vorbi mai jos, dar mai sînt şi o urmare firească a instinctului de autoapărare la nivel de grupare, de supravieţuire chiar. Aici, în R. Moldova, a devenit deja clasică scindarea dintre cei care se declară români şi etnicii ruşi. Prezenţele Ucrainei sau Bulgariei, de exemplu, în acest conglomerat propagandistic sînt practic inexistente. Se ştie doar că sînt şi destui moldoveni care şi-au luat cetăţenie bulgară, dar asta tot pentru a circula liber în UE, ca şi în cazul majorităţii celor care şi-au luat cetăţenia română.

În cazul României, pretenţiile noastre sînt mai mari, iar asta din evidentul motiv că este vorba de o ţară membră a UE, în primul rînd. Privind lucrurile din această perspectivă, ofensiva României de asimilare etnică a cetăţenilor altor state, dar mai ales într-o „ţară sensibilă” cum este R. Moldova, contravine însuşi spiritului european. Într-o eră a globalizării, într-o Europă a regiunilor, în contextul în care ţările membre ale UE îşi deleagă tot mai multe atribuţii Bruxellesului,  cînd, lingvistic, sîntem tot mai mult „uniformizaţi” în limba engleză, iar asta în condiţiile în care limba fiecărui stat este, totuşi, limbă oficială în Capitala Europei, devine cu atît mai absurdă şi periculoasă politica preşedintelui român Traian Băsescu prin care vrea să-i „paşaportizeze” pe toţi cetăţenii R. Moldova, crezînd că prin asta îi şi transformă automat în români.

Politica preşedintelui român faţă de moldoveni a contrariat Bruxellesul, iar nemulţumirile europenilor se vor accentua tot mai mult pe fondul crizei economice care continuă să sfîrtece nemilos ţări puternic industrializate ale Bătrînului Continent.

Date fiind condiţiile absolut specifice ale R. Moldova, singurul proiect viabil şi frăţesc al României pentru această ţară trebuia să vizeze consolidarea statalităţii şi suveranităţii acesteia, dezvoltarea economică şi socială, toate aceste în condiţiile unei colaborări oneste cu absolut toate Guvernele care s-au succedat la Chişinău. Acesta ar fi fost singurul proiect care nu ar fi permis apariţia, de-a lungul timpului, a tot felul de asperităţi în relaţiile bilaterale. Spunem acest lucru deoarece s-a văzut că au dat greş toate celelalte acţiuni întreprinse de către politicienii români „întru ajutorarea românilor basarabeni”. Mai mult decît atît, aceste „proiecte de ajutorare” au constituit şi surse conflictuale, iar asta şi din cauză că nu s-a putut oferi un „model românesc” demn de urmat, indiferent dacă este politic, economic, de educaţie sau sănătate. „Atractivitatea” unui paşaport care-ţi permite să circuli liber în spaţiul european nu echivalează cu ceea ce ar fi trebuit să constituie un „model românesc” îmbietor şi demn de asumat.

Ca o paranteză stingheritoare pentru ambele părţi, români şi moldoveni, amintim de suta de milioane de euro promisă ca asistenţă de Traian Băsescu guvernării de la Chişinău cu atîta emfază şi dragoste frăţească. Pînă acum trebuiau virate 50 de milioane. N-au ajuns decît 7, iar acestea se zice că sub formă de materiale de construire de case pentru sinistraţi. Vox clamantis in deserto (O voce care strigă în pustiu; lb. lat.)!

Greşeala cea mai mare care a dus la aceste eşecuri, în opinia noastră, constă în faptul că politicienii români (nu doar ei!) nu au fost capabili să observe o realitate mai mult decît evidentă – românii şi moldovenii trăiesc fiecare în realităţi paralele. Comuniunea lingvistică şi o brumă de folclor (nesemnificativ în contextul major european) nu a reprezentat nici pe departe un argument real pentru acţiunile „pro-Basarabia”. Sigur, există cîţiva medici, actori sau alţi specialişti care afirmă că s-au integrat în spaţiul românesc, dar să nu uităm că vreo cîteva sute de mii de moldoveni s-au integrat mai curînd în spaţiul Federaţiei Ruse. Influenţa slavonă de 200 de ani nu poate fi ştearsă cu buretele într-o clipă, iar acest lucru îl poate vedea oricine în mediile de studenţi şi elevi moldoveni aflaţi la studii în România. Moldoveanul nu a avut cînd să-şi asume identitar, în subconştient o apartenenţă instinctuală la ceea ce noi numim, să zicem, românism.

O asumare identitară reală nu poate fi niciodată consecinţa unor lozinci sau a unor diferite avantaje create unei anumite grupări. Ne oprim cu acest capitol aici, urmînd să revenim asupra lui în numărul viitor. Atragem încă o dată atenţia diversioniştilor profesionişti că subiectele abordate nu atacă persoane, o grupare etnică sau un stat, ci doar ne propunem să descifrăm cauzele care au stat la baza unor realităţi, să încercăm să răspundem la cîteva întrebări sensibile şi, eventual, să căutăm soluţii. (Va urma)