• Anterior
• 1 din 2
• Urmator

Este PIB-ul o oglindă întreagă a unei economii?

De un an şi ceva tot auzim că economia noastră se dezvoltă. Această creştere se măsoară prin procentele Produsului Intern Brut (PIB), care este definit de Biroul Naţional de Statistică drept principalul agregat macroeconomic al contabilităţii naţionale.

Cu alte cuvinte, PIB-ul reprezintă rezultatul final al activităţii de producţie din unităţile producătoare rezidente şi care corespunde valorii bunurilor şi serviciilor produse de către aceste unităţi pentru consumul final. Mai moldoveneşte, PIB-ul este rezultatul muncii poporului nostru pe o anumită perioadă: trimestru, jumătate de an, un an întreg.

Dar iată că apare o neînţelegere, un paradox. De ce, dacă producem mai mult, nu se îmbunătăţeşte traiul oamenilor pe măsură? O explicaţie ar fi că un grup restrîns de persoane îşi însuşeşte în mod ilegal mare parte din bunurile produse de un întreg popor. Dar aud tot mai des păreri ale experţilor străini, potrivit cărora metodologia de calculare a Produsului Intern Brut, acceptată la nivel local, internaţional, este atît de încurcată şi de sofisticată, încît nu reflectă starea reală a economiei unei ţări.

Unul dintre aceştia este Emil Stoica, absolvent al Academiei de Studii Economice din Bucureşti, care a lucrat pentru o importantă firmă de servicii profesionale pe piaţa românească şi internaţională. Acum ocupă o poziţie de management într-o firmă europeană, după ce a activat în trei capitale economice ale Uniunii Europene.

Ultimii ani au scos în evidenţă un paradox. Este posibil să ai un PIB în creştere sau stagnare şi cu toate acestea să înregistrezi o deteriorare semnificativă a mediului economic şi a stocului de bogăţie naţională. Teoria clasică explică acest lucru prin faptul că o parte din activitate nu este evidenţiata în PIB (auto-producţia/consumul etc), dar şi prin faptul că are loc o reaşezare fundamentală a valorilor economice cu implicaţii care nu sînt încă pe deplin cunoscute. Acest lucru este corect, dar nu complet.

Marile economii ale lumii nu au avut scăderi importante ale PIB în ultimii ani (economia globală a crescut în ansamblul ei) şi cu toate acestea multă lume vorbeşte de ultimii ani drept “cea mai mare criză economică din ultima sută de ani, la fel de grea sau poate chiar mai grea decît Marea Criza din anii ‘30”. Cum este posibil să comparăm criza actuală cu cea din anii ‘30, cîtă vreme PIB nominal al SUA în 1933 a scăzut la jumătate comparat cu 1929 (produsul intern brut real-corelat cu inflaţia- a avut o scădere de 30 procente), iar acum PIB în SUA a rămas relativ constant între 2008-2011?

Răspunsul se află probabil în analiza contraponderii creării bogăţiei - distrugerea- care este în general ignorata de economişti, statisticieni, formatori de opinie etc. La fel, cum discutăm despre produsul intern brut (PIB) putem discuta şi de un indicator al distrugerii de bogăţie – distrusul intern brut (DIB).

Marea Criză din anii ‘30 a debutat printr-o distrugere masivă de fluxuri economice (căderea burselor, deflaţie urmată ulterior de inflaţie, şomaj etc) şi a fost “rezolvată” (la modul cinic) tot prin distrugere de al doilea război mondial. Economia şi-a revenit producînd pentru război, iar după aceea pentru a reconstrui ce a fost distrus. Creşterea a continuat pentru multe decenii după război pentru a reface economiile vlăguite. Costul total al războiului pentru ţările combatante (practic bogăţie distrusă) a fost estimat la 1 trilion de dolari (paritatea anilor ’40), oricum, o sumă astronomică.

Analiza distrugerilor cauzate de Marea Criză şi al doilea război mondial este interesantă pentru a evidenţia distincţia între distrugerile de fluxuri economice (scăderea PIB în timpul Marii Crize) şi distrugerile de stocuri de bogăţie (evidente atît în timpul Marii Crize, dar mai ales în timpul celui de-al doilea război mondial).

Cu cît mai mult s-a distrus în al doilea război mondial, cu atît mai mult a crescut economia după război. Germania şi Japonia au avut parte de creşteri economice spectaculoase, fiind totodată unele dintre ţările care au suferit cele mai mari distrugeri în război. Efectul net al distrugerilor din perioada Marii Crize şi a războiului a rămas vizibil însă multe decenii.

Un alt aspect al distrugerii economice îl reprezintă cataclismele naturale: cutremure, inundaţii, uragane/tornade etc. Aceasta este distrugere economică pură a stocului de bogăţie: sînt distruse clădirile, şoselele, reţelele de electricitate etc. Costul aferent cataclismelor naturale a crescut în permanenţă, doar în 2011 costul acestora (determinat de societăţi de asigurare) a ajuns la aproape 400 miliarde de dolari.

Este evident însă că distrugerea nu are loc numai prin război sau prin cataclisme naturale. România anilor 1990-2000 a cunoscut scăderi de PIB semnificative în contextul schimbării regimului politic şi tranziţiei de la o economie de tip socialist la una de tip capitalist. Abia în 2006 PIB al României l-a egalat pe cel din 1988. Aşadar, modificările politice majore pot fi în egală măsură şi cu efecte similare cu un factor de distrugere - atît de fluxuri economice, cît şi de stocuri de bogăţie.

În perioada actuală, deşi PIB nu a scăzut atît de mult la nivel global, distrugerea economică (mai ales cea a stocului de bogăţie) este semnificativă. Pierderile din industria financiară sînt enorme, statele s-au supraîndatorat, fondurile de investiţii, pensii etc. nu au performanţe foarte bune etc. Şocul distrugerii economice nu este atît de vizibil în prezent, întrucît a fost preluat/transferat prin îndatorare, prin transmiterea distrugerii economice din prezent către viitor. Cîtă vreme această distrugere de bogăţie este transferată în viitor şi purtătoare de dobîndă, efectul final este amplificat şi poate fi chiar mai devastator. Dobînda nesusţinută de activitate economică este un factor important de erodare şi distrugere de bogăţie.

Creşterea PIB nu este aşadar singurul criteriu al acumulării de bogăţie naţională. Este la fel de important ca această bogăţie creată să fie păstrată, şi nu distrusă. Există o tendinţă naturală a deteriorării bogăţiei (prin inflaţie, prin deteriorarea fizică/contabilă a activelor, prin entropia economică s.a.m.d., însă există şi perioade de distrugere bruscă a bogăţiei (cataclisme naturale, războaie, modificări de regim politic, naţionalizări, crize financiare s.a.m.d.). Teoria distrugerii bogăţiei este probabil la fel de importantă ca cea a creării bogăţiei şi trebuie luată în calcul atunci cînd este evaluat mediul economic al unei ţări.

Ţările care sînt capabile să îşi păstreze mai bine bogăţia creată sînt cele care au cel mai mare succes economic, chiar dacă aceasta nu este reflectată uneori în creşterea PIB. Acolo unde este puţină distrugere este mai puţină nevoie de producţie pentru a suplini această distrugere.

Vlad LOGHIN