• Anterior
• 1 din 2
• Urmator

Un om complet

Autor: George Pruteanu

Mi se pare potrivit să încep aceste rînduri de introducere a dumneavoastră într-o zonă "infernală", neobişnuită şi prea puţin cunoscută a lui Eminescu, de la definiţia lui Constantin Noica, cel care vedea în poet "omul deplin al culturii româneşti". Sintagma a fost rău primită de unii, care au perceput-o, pe de o parte, ca o sacralizare, creatoare de distanţă între public şi artifex, şi pe de altă parte, ca o reducţie pernicioasă la unicat. S-a argumentat că alte naţii nu au, nu acceptă o figură literară emblematică: Franţa e Balzac, dar şi Racine, şi Hugo, şi Baudelaire; Rusia e Tolstoi, dar şi Dostoievski, şi Gogol, şi Puşkin ş.a.m.d. S-a respins ideea că am fi avut o singură făptură spiritualmente desăvîrşită, celelalte (grup în care intră monştri sacri ca Arghezi, Caragiale, Iorga, Călinescu, Blaga) fiind, mai mult sau mai puţin, ne-împlinite. S-au emis şi exclamaţii patetice, de genul: Vai de neamurile care au (la singular:) Scriitorul! De aici şi repulsia faţă de formula, de un lirism convenţional, subţiat şi acela de pisăloaga repetiţie şi mediatizare: poetul nepereche.

Nu în această accepţie sacerdotală şi mitizantă preiau aici gîndul lui Noica, ci pe direcţia imprimată de Nicolae Iorga, care a văzut în poet "expresia integrală a sufletului românesc..., cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român". Nu sîntem doar Hyperioni, sîntem şi Mitici, sîntem şi Gore Pirgu. Eminescu e întruchiparea noastră "deplină", "integrală", pentru că nimic din ce e foarte omenesc în feldeinţa (fel de a fi; cuvîntul e al lui Cantemir) românească nu i-a fost străin. Am putea chiar adăuga că el a reuşit să înfăptuiască dezideratul exprimat într-o celebră butadă de Jules Michelet, acela de a fi un om complet, avînd cele două sexe ale spiritului. Bărbat adevărat din toate punctele de vedere, lui Eminescu nu i-au lipsit sensibilitatea infinitesimală, delicateţea exacerbată, mlădierile sufleteşti ale celuilalt sex: „Bisexualitatea este un fenomen uman universal... La orice individ există conflictul între tendinţele masculine şi cele feminine..."" (W.Fliess, Sigmund Freud). Mai discursiv, în Julius Evola, Metafizica sexului: "Imaginea pe care ne-o înfăţişează fiecare bărbat normal şi fiecare femeie obişnuită este un dozaj diferit al calităţii masculine pure şi al calităţii feminine pure", care reia şi observaţia lui Schopenhauer, că "precondiţia unei pasiuni puternice este ca două persoane să se neutralizeze reciproc, aşa cum fac un acid şi o bază".

A acoperit toată plaja de atitudini spirituale, de la cele de o nobleţe şi un rafinament care le situează în miezul sublimului, şi pînă la cele care ţin de zona subterană a fiinţei, incluse de opinia comună în perimetrul inavuabilului. Cugetul său a baleiat întregul arc ce se întinde între celest şi trivial (cuvîntul a fost folosit de G. Ibrăileanu), punîndu-şi, pe ambele extremităţi, marca personalităţii sale febrile. Nu voi susţine nici o clipă că cele două laturi au o relevanţă sau o însemnătate egale - dar, aşa cum poetul, tel qu'en Lui-même enfin l'éternité le change, e şi cel din antume şi cel din postume, imaginea amplului Eminescu se rotunjeşte cu zona intens telurică a "irmoaselor" sale. Dacă e demn de interes – şi cine e mai mult decît Eminescu ? –, un om e şi ceea ce face şi ceea ce ascunde.

De ce pornografie ?

Semnificaţia textelor licenţioase ale lui Eminescu trebuie căutată în structura omului erotic. Figura acestuia nu se desprinde de nicăieri mai clară, mai plauzibilă, mai concordantă cu datele realităţii, decît în viziunea naturală şi coerentă a lui G. Călinescu, din biografia pe care a consacrat-o poetului. Nici lucrările din perspectivă medicală, cum ar fi cele ale lui C. VIad, în sens psihanalitic sau I. Nica, în sens psihiatric şi psiho-somatic, nici proiecţia hibrid-romanescă a lui E. Lovinescu, care transferă idealizant date ale operei asupra insului empiric, nu reuşesc să impună conştiinţei noastre un bărbat valid, viu, congruent cu întreaga reţea a faptelor şi a atitudinilor sale , certe documentar, cum o realizează, cu scrupulele istoricului şi empatia romancierului, G. Călinescu.

Să recapitulăm esenţialul portretului său. "Eminescu nu are mistica transfiguratoare a marilor romantici, care-şi creează o femeie fictivă, pe datele imperfecte ale realităţii şi absorb în contemplaţie orice nevroză sexuală, el nu vede îngeri suavi cu ochi incandescenţi care să-l umple de turburare şi căinţă şi să-l împingă spre o claustralitate a spiritului, deşi accentele platonice sub forma tiraniei eternului în dragoste nu-i lipsesc. Pentru Eminescu iubirea este un leagăn de gingăşii erotice, o necesitate spirituală şi afectivă, bineînţeles, dar şi fiziologică, o nevoie naturală de a trăi viaţa speţei cu toate deliciile de ordin sufletesc superior, pe care conştiinţa le suprapune mecanismului reflex, dar în sfîrşit un instinct ce le-abate şi la paseri de vreo două ori pe an... Idealitatea lui nu e simbol cu aripi, ci o apariţie concretă şi tangibilă..."

Acest chip care, în sfera concretului, e carnal şi pofticios, intrepid şi expeditiv, gourmand mai mult decît gourmet, şi nu atît graţios cît vînjos, a contrazis brutal clişeul (ridicat, e adevărat, cu mijloace elegante, şi de Lovinescu pe o treaptă superioară) unui Eminescu lunar (şi lunatic!), eteric şi diafan în relaţiile cu descendentele Evei. "în vreme ce eroticii mistici dau pildă de constanţă metafizică pentru femeile lor ideale, lucru explicabil prin transcendenţa obiectului iubirii lor, Eminescu este ca om stăpînit de o insatisfacţie erotică, obişnuită la indivizii pasionali (subl. mea, G.P.), invers proporţională cu puterea de abstracţie pasională". Influenţă sau nu, acest mod de a vedea lucrurile a trecut şi la alt spirit acut, adversar al conformismelor duioase, al irizărilor dulcege: Tudor Arghezi.

În cărţulia publicată în 1943, poetul, a cărui concepţie despre iubire nu diferea mult, în aspectele ei senzual-telurice de cea a lui Eminescu ("nici nu se poate dragoste mai directă şi mai elementară ca la Eminescu"), scria: "Cu femeia, Eminescu a fost numai bărbat. Femeia, e de crezut, ar fi cerut mai mult de la el, un joc de dragoste, complicat ca o dantelă şi subtil, dacă nu cerebralitate şi abstracţii... Fiind numai bărbat şi nimic mai mult, nici mai puţin, şi, după o vorbă latinească, trist, poetul a fost şi mereu dezamăgit...".

(Vorba latinească, la care face aluzie Arghezi, este Animal post coitum triste (După actul sexual, orice fiinţă e tristă). Schopenhauer , gustat de Eminescu, a explicitat-o: " Fiecare îndrăgostit, după ce şi-a atins în sfîrşit scopul, adică satisfacţia sexuală, se simte decepţionat: pentru că iluzia cu ajutorul căreia îl amăgea şi îl momea specia a dispărut" .)

Despre o declaraţie amoroasă făcută Cleopatrei Poenaru, prin 1880, Călinescu spune că era "inspirată de o concupiscenţă atroce"(subl. mea, G.P.). Chiar şi în poezii, criticul vede "un factor tactil comun", "lipsa uneori desăvîrşită a castităţii" şi faptul că "Eminescu nu se speria în poezie de viziunile carnale şi de apropierea sînilor"; sărutarea "era aşa de frenetică şi avidă, încît alcătuia o copulaţie vinovată ca o însoţire". Într-un cuvînt, Eminescu e "un spirit erotic, de altfel mereu insatisfăcut", plin de "ardenţă fiziologică", fire "zdravănă şi ţărănească", cu "trup vînjos şi împăroşat, pe care îl culcase pe pămînt şi în fin, prin poduri şi în paturi tari de gazde, (fără) acuităţi pentru senzaţiile fine" şi "pentru care dragostea este exclusiv posesie şi amplexiune" (= "îmbrăţişare"; subl.mea, G.P.).

Paradisurile artificiale

D. Murăraşu vorbeşte de un Eminescu foarte "indiscret în caietele sale în ce priveşte informaţiile despre femei" şi face o observaţie direct utilă încercării noastre de decodare a "pornografiei" eminesciene. El remarcă la poet "autoiluzionarea (care) este un fel de narcisism, unde intră şi obsesia eului şi plăcerea de a se vedea şi pe sine şi imaginea iubitei, aşa cum ar dori... în realitate". Narcisismul sesizat de D.Murăraşu are o anume tangenţă cu o componentă a "autoerotismului" (atrag imediat atenţia că noţiunea nu trebuie înţeleasă în sensul fizic, popular, masturbaţional, de "onanie", ci în cel psihic), definită de Havelock Ellis ca o "tendinţă ce caracterizează uneori emoţia sexuală (...) de a se cufunda mai mult sau mai puţin intens în admiraţia faţă de sine".

Freud circumscrisese conceptul în palierul "libidoului care se îndreaptă spre eu prin identificări". Dezvoltînd tezele lui Freud în această privinţă, J. Lacan nuanţa că din această perspectivă, în care eul e definit prin identificare cu imaginea altuia, narcisismul nu e o stare în care ar fi absentă orice relaţie intersubiectivă, ci e interiorizarea unei relaţii. Ochiul închis afară, înlăuntru se deşteaptă...

Eminescu trăieşte lăuntric erosul cu o intensitate superioară formelor exteriorizate ("Iubind în taină, am păstrat tăcere..."). "Mereu dezamăgitul" compensează, într-un paradis artificial, vieţuind în basme şi grăind în poezii, frustrările fenomenale. În Mon coeur mis à nu (Inima mea pe tavă), Baudelaire –  care voi mai reveni – notase: "A face dragoste înseamnă a intra în altul, iar artistul nu iese niciodată din sine". Orice creaţie e răspunsul la provocarea unui vid, a unei absenţe. Insatisfacţia erotică perpetuă, ardenţa senzorială, constanţa adăstării "sur son soif" ale lui Eminescu, concretizate morfologic în plan scriptural prin predominanţa modurilor (şi timpurilor) iluziei , ale dezideratului sau ale năzuinţei (subjonctiv, condiţional, optativ, viitor), provoacă o masivă producţie de fantasme, de lumi-de-cuvinte.

Virulenţa tensiunilor erotice eminesciene şi întruchipările lor textuale îmi impun aici o comparaţie, nu atît de hazardată pe cît ar părea. Sunt binecunoscute, cred, lucrările grafice ale olandezului Maurits Cornelis Escher în care reprezentări ale unor construcţii tridimensionale nu sînt decît pure iluzii optice, întrucît, la o mai atentă privire, se constată că ele sînt eminamente imposibile în spaţiul real, fizic, indiferent cît de elastic sau maleabil ar fi materialul din care le-am concepe; dar, pe hîrtie, totul e în ordine, părînd că sînt respectate legile luminii, ale umbrei, ale perspectivei. (în paranteză fie spus şi cum grano salis, pedanţii au găsit şi în imagistica erotică a lui Eminescu "arhitecturi" trupeşti irealizabile practic, escheriene, de n-ar fi să amintesc decît notoriul catren "Fruntea albă-n părul galben / Pe-al meu braţ încet s-o culci / Lăsînd pradă gurii mele / Ale tale buze dulci").

Pe ecranul fanteziei sale incandescente, Eminescu rulează asemenea ficţiuni absolute, de la tandrele tînjiri "publicabile", de calibrul "înroşindu-te la faţă, /Să arunci colanul jos / Şi să lunece de pe-umeri / A ta haină-albastră-n jos. // Să apară dulce sînii, / încet haina să coboare - / Să te văd odată goală / De la cap pîn-la picioare" şi pînă la notaţiile violent carnale din proză (ca, de pildă, în Amalia: "El... o ridică în braţe, o aşeză pe o mesuţă naltă de noapte, îi desfăcu cu putere picioarele unul de altul şi se întîmplă păcatul de două ori... Actul amorului o făcea să tremure, să ţipe..."), sau, din versurile culegerii de faţă ("Să pun suliţa-mi aprinsă / Unde crapă-n două curul" - Cînd tu treci, 1873; sau "Tu mă sugi, eu mă slobod / Oh, apără-te, cum nu pot / S-intru-n tine, dragă, tot / Să mă bag în pi..ă-adînc / Dinnăuntru să te mînc" – Şezi călare, 1880-1882 etc.). Asemenea rînduri descumpănesc şi şochează.

Am putea să spunem că Eminescu a fost uneori "trivial, cum e în unele postume", se întreba Ibrăileanu, cînd acel Eminescu, "ce a voit el să fie", n-a fost niciodată trivial ?
(Apropo de imaginea sa publică, să privim felul cum l-a perceput cumintele ardelean Slavici: "In ceea ce priveşte viata sexuală, el era de o sobrietate extraordinară. El niciodată nu vorbea despre femei decît avînd în vedere partea ideală a fiinţei lor şi dispreţuia pe oamenii care aleargă după « fuste» ori vorbesc despre afaceri scandaloase. Slăbiciunile lui erau cu desăvîrşire platonice, lucruri despre care se vorbeşte numai cu un fel de religiozitate, şi numai ademenit şi răpus putea el să aibă şi legături care nu sînt curate..." )

Iată o întrebare dificilă. La care nu găsim răspunsul decît admiţînd că există un Eminescu al voinţei şi un altul, al naturii. Pe fundamentul celui de-al doilea , şi uneori împotriva lui, s-a construit pe sine primul.

Natură şi cultură

Poezia de dragoste a lui Eminescu e rezultatul efortului creator al eului voinţei. Textele licenţioase sînt produsul irepresibil al naturii sale. Iată ce spun doi specialişti moderni în erotologie: "A deturna asupra plăsmuirii plăcerii nişte pofte care nu au acces la realitate. A satisface prin fantasmă sau spectacol «disproporţia dintre dorinţele noastre şi facultăţile noastre» (Rousseau). Dacă apelez la imagine este pentru că Celălalt lipseşte; dacă aş avea o viaţă sexuală cu adevărat satisfăcătoare, dorinţa mea s-ar ostoi în corpuri reale în loc să-şi dezlănţuie abstinenţa asupra unor fantome impalpabile". Om reavăn şi frust, în esenţă, cum am văzut, poetul şi-a găsit desăvîrşirea în faptul de cultură al creaţiei. Dar convenţiile sociale îi lăsau aici neconsumate parte din valenţe.

Zona lubrică a scrisului său e o zonă a decompensării, un debuşeu inocent al pulsiunilor viforoase ale eului teluric; "faţa nevăzută a lunii" întregeşte dialectic conturul acestui mare om, care a fost aşezat cu enormă vigoare şi în cultură şi în natură. De aceea, găsesc fantezistă şi resping vehement teza doctorului Vlad , conform căreia "nici nu putea fi Eminescu prea potent, o dată ce era un narcisist, adică îşi avea afectele plasate asupra persoanei proprii. Ca să fii potent e nevoie mai întîi să poţi iubi şi pe urmă reflexele fiziologice se dezlănţuie de la sine, puse în mişcare de starea afectivă".

De fapt, nu ne interesează performanţele erotico-atletice ale poetului (" omul, cu cît cultivă mai mult artele, cu atît e mai puţin tare-n dragoste" – Baudelaire), pentru că potenţa e o variabilă în funcţie de prea mulţi factori ca să putem face conjecturi în lipsa unor date precise. Dar că Eminescu n-a iubit, asta este o naivitate cu pretenţii ştiinţifice, zămislită prin luarea în serios a unor afirmaţii incerte, apocrife, ale poetului, după părerea mea excesiv de convenţionale pentru a-i aparţine realmente ("în ce mă priveşte pe mine, apoi deşi am fost de multe ori îndrăgostit, dar să vă spun drept eu n-am iubit niciodată. Eu mă înşelam pe mine luînd drept dragoste dorinţa de dragoste..."). Iubirea a fost mediul său primar, invarianta sa sufletească, "încremenirea" sa bună, acea "theia manía" (manie divină) de care vorbea Platon.

Aş spune că realitatea a stat sub cu totul alt semn: volitiv, Eminescu a făcut eforturi de a se smulge acestei "predestinări", acestei perpetuităţi macerante. I se potrivea, schimbînd ce e de schimbat, gîndul Sfîntului Augustin, "Amor meus, pondus meum: illo feror, quoumque feror" ("Iubirea mea e greutatea mea: prin ea merg oriunde merg"). Îşi propunea frivolitatea ca inaccesibilă "mîntuire", ca drog şi tratament. Înainte de a fi motto posibil al acestui studiu, o foarte revelatoare însemnare – semnificativă chiar dacă nu e exclus să fi fost aşternută într-una din perioadele de sincopă a conştiinţei – este cea din ms. 2292, citată încă de G.Călinescu în 1932: "Să cetesc din nou pe Casanova şi să duc viaţa lui". Prin utopicul libertinism, prin "sex" (cum se spune azi), prin "nevoia de a-şi uita eul în carnea exterioară" (Baudelaire), Eminescu tindea să se dez-erotizeze. Să răspundă fondului sangvin al naturii sale, impregnat şi dominat de trăirea în afect şi în cultură. Lirica devergondajului are, în felul ei, rolul unei "ejaculări" psihice.

În fond, afirmă cei doi autori ai celui mai şocant tratat de erotologie apărut în ultimii 50 de ani, Bruckner şi Finkielkraut, "erotism şi pornografie vor să spună acelaşi lucru: numai că nu-l spun la fel şi că acestor două stiluri le corespund două imagini ale suveranităţii genitale şi, s-ar putea spune, două regimuri (subl.P.B., A.F.) diferite de sexualitate. Nu întîmplător, desigur, cinematograful tradiţional sugerează orgasmul printr-o lungă sărutare languroasă sau printr-o mîngîiere senzuală". Lascivităţile versificate ale lui Eminescu sînt erupţia care prinde în vîrtejul ei şi lava celorlalte obsesii fundamentale ale autorului: cea estetică şi cea politică. În strofele cele mai deocheate, izbucneşte cîte o metaforă de zile mari, de o graţie boticcelliană ("Eu aş stinge atuncea purul / Dulce omăt al ţîţei tale..." – Cînd tu treci, 1873 ); în altă parte, picanteriile scabroase sunt încărcate cu acid epigramatic la adresa unor "Bodnarachi", "Pompilie", "Naum" şi alţi contemporani. Dar dominantă, rămîne, desigur, componenta libidinală.

Asemenea texte erau, probabil, pentru Eminescu o descărcare nervoasă, o modalitate de a-şi plăsmui trăiri prin "materializarea" lor pe hîrtie. Scrisul avea astfel, aici, funcţia de a doua viaţă, cea paralelă şi secretă, paşnice izbucniri ale libertinului "Mr.Hyde" faţă de îngîndurările abisale ale civilizatului şi melancolicului "Dr. Jeckyll". Un Eminescu underground, pămîntos şi evadat din codurile sociale şi culturale.

Trei întrebări elementare

Acestea sînt: 1) Trebuie tipărite aceste lucruri? 2) Ce semnificaţie au ? 3) Ce valoare au?

Trebuie tipărite aceste lucruri? În ceea ce mă priveşte, prima întrebare e retorică, altminteri această predoslovie n-ar exista. Răspunsul, însă, nu e retoric. Eminescu e o figură fascinantă. E un om-continent, nu un om-insulă. Nu-i cuprinzi pe de-a-ntregul niciodată. Rămîn mereu teritorii ne- (sau insuficient) explorate. Iar cele explorate, trebuie străbătute din nou, pentru că se schimbă generaţiile şi mentalităţile.

Ibrăileanu se împotrivea publicării chiar a poeziilor decente, a postumelor pe care, ulterior, Ion Negoiţescu le va considera partea cea mai valoroasă a operei eminesciene. Sînt, o spun cu toată cumpătarea, adeptul tezei de la antipod, susţinută de Perpessicius şi mulţi alţii. Merită să cunoaştem şi cea mai măruntă chitanţă semnată de Eminescu, chiar dacă pudibonzii şi iconodulii vor protesta. Ei se tem să nu-i fie afectată imaginea. E o copilărie. E ca şi cum ne-am speria că o groapă săpată într-un munte l-ar putea prăbuşi.

Eminescu este o materializare a necuprinsului feldeinţei omeneşti, în imensitatea sa labirintică. E un capitol şi o materie ale umanismului modern şi post-modern. Nu-l poţi îngrădi cu interdicţii şi tabuuri, fără a săvîrşi crima de les-adevăr. Dante a spus-o atît de frumos: "E s'io al vero son timido amico, / Temo din perder viver tra coloro / Che questo tempo chiameranno antico" ("De-aş spune adevăr pe jumătate / Mă tem să nu par mort acelor' care / Numi-vor timpul meu Antichitate", trad. mea, G.P.; Par., XVII, 118-120, ed. Scartazzini-Vandelli). Eminescu e o instituţie a panoramei Spiritului, i se pot aplica vorbele venite dinspre Havel: e interzis a interzice. Poetul e o natură, în care firul de iarbă trebuie cercetat ca şi stejarul, viermele ca şi ciocîrlia. Tot ce este real în legătură cu el sporeşte cunoaşterea fiinţei gînditoare, în toate etajele ei.

Ce semnificaţie au? La această întrebare, răspunsul se află infuzat în paginile anterioare. încerc o condensare, apropiindu-mă de texte. Majoritatea sunt textualizări fantasmatice ale unor împreunări ipotetice (domină subjonctivul: "să-ţi", şi optativul: "ţi-aş") sau vag anticipate , garnisite cu toate jocurile erotice adiacente: felatio, cunnilinctus etc. Femeia acestor pagini este una super-activă, de o frenezie insaţiabilă şi o sprinţară voracitate libidinală, proiecţia acelui prototip definit brutal de Baudelaire într-unui din caietele sale ("Femeii îi e foame şi vrea să mănînce; sete şi vrea să bea. E în călduri şi vrea să fie posedată" – Baudelaire foloseşte un verb mai dur) sau mai actual, a celui socotit emblematic de Bruckner-Finkielkraut: "Ce-mi place la fetele din filmele porno este că sînt ca bărbaţii: au chef tot timpul să facă dragoste".

Registrul în care sună aceste lubricităţi este îndeobşte unul ludic-folcloric. Vocabularul e , dacă dăm laoparte expresiile pe şleau, cînd fantezist ("bumburig", "bumbarara", "bumbarază" etc), cu o rabelaisiană bună-dispoziţie {"Două guri ai, chip frumos, / Una-n faţă, una-n jos, / Una dulce şi fudulă / Alta este pentru p..ă" - Ia te-ntinde, 1880-1882), cînd metaforic în cheie rustică, principalele elemente de referinţă fiind din universul rural: "tăşulca", " valea", "călare", "desag", "rădăcină", "tulpină", "vînatul" "măgar", "bice", "hîrdău", "treucă", "vătaf", "fîntînă", "scăuieş", "şezătoare", "unt de oaie", "pădure", "frunza verde", "caşul" ş.a. (Într-o însemnare din 1883, poetul se întreabă chiar dacă nu cumva "[testiculul] meu dat îndărăt de ţăran să fie cauza dezvoltării mele estraordinare?") Textele deocheate în proză, mai tîrzii (unele, din perioade tulburi), au un vocabular net neologistic şi marcat urban: "infinit", "procreaţiune", "sens", "selectează", "compliment", "proporţionale", "lux", "ignoranţi", "genitale", "propensiune", "foetus", "escitez", "neutră", "parfumuri", "cultivez", "estraordinare", "pozitiv", "abonament", "piano" (pian), "cocotă", "sergent de stradă", "filosofie", "palton".

Intemperanţa de limbaj , la Eminescu, ia, în versuri, coloratură ancestral ţărănească , iar în proză , una limpede orăşenească. Cred că avem din nou de-a face cu dualitatea natură-cultură. Versul e un spaţiu primar, originar – proza, unul secundar, grefat, dobîndit.

Dacă reuşim să facem abstracţie de limbajul scandalos, orgiastic, vom observa că propensiunile poetului merg către acuplarea crîncenă, în care suflet şi trup sînt una ("se ating, chimic, galvanic sau electric sau arzător" - Novalis ). Tot Novalis, citat de acelaşi Julius Evola , clama, într-unul din Fragmente-le sale că "femeia este supremul aliment vizibil care face trecerea de la trup la suflet". Această nevoie, de a "consuma" femeia, de a şi-o însuşi, - poate şi mai adecvat spus ar fi: de a şi-o încorpora – ("deoarece simţi în ea propriul tău complement, ai vrea ca ea să înceteze a mai fi o altă fiinţă" – J.Evola), o găsim şi în fragmente semnificative din poeziile neruşinate: "Moment dulce, cînd te rod " (Şezi călare, 1880-1882) sau "Dinnăuntru să te mînc" (id. ; avem de-a face aici cu ceea ce, în sofisticatul limbaj al psihanalizei pedante se numeşte "faza canibalică a libidoului"). În acelaşi timp, Eminescu se simte el însuşi absorbit , aspirat, de-personalizat de acest Maelstrom care este erosul: "Sufletul (meu) în tine-l tragi" (Cînd tu treci, variantă, 1882), sau, în proză, într-o însemnare din 1881: "întreagă o vrei (despre femeie e vorba), întreg i te dai".

Poetul exprimă, pe alocuri, un priapism, un macho-ism de circumstanţă, echivalînd rufian vigoarea creativă cu cea sexuală ("Demnă-i de poetici pene /Dezlegarea de izmene. /Vrei să scrii un bun roman? /p..a-ţi scoate la meidan. /Are scriere vioaie? /Scriitorul are c...e, /C-un cuvînt, fără de-aceste, /Scriitorul prost îmi este" - Nunta lui Pepelea..., 1876) şi un pan-sexualism violent, avant la lettre : "Toate fiinţele-ar fi nule /Fără pi..e, fără p..e /.../C-un cuvînt, a' lumii scule/ Parte-s pi..e, parte-s p..e" (id.), proclamînd, goliardic şi freudian, şi substratul erotic al artei: "Spuneţi tot ce vreţi, nu-mportă: /Nu-i poem fără de bortă!" (id.).

În fine, mai sînt de sesizat accentele misogine, aici mai mult în nuanţă grotesc-burlescă şi îndreptate cu precădere înspre venalitatea amorului. Banul e îngemănat cu oniricele voluptăţi ale luxurii, reversul deliciilor este componenta mercantilă. "Parale", "gălbenaşi cu zimţi", "bani", "franci", "gologani" sînt mereu amestecaţi între cele două trupuri.

Ce valoare au? Estetic, mică. Unele piese sînt prelucrări ale unor motive folclorice, pe care le putem întîlni şi la Creangă, în , de pildă, Povestea lui Ionică cel prost (poreclit şi Irimiea: "Cum o puse, cum să dusă, / Parcă-a fost pustia unsă" (v., în vol. de faţă, textul Mama cînd m-o măritat, 1876-77). Gheara leului îşi lasă amprenta ici şi colo în cîte o rimă tipică ("cred-ii / tragedii", "stoarc-o / poarco", "a cumpăni zic / metafizic").

Valoarea lor reală este cea psihologică. Pornografia n-a fost pentru Eminescu un teritoriu de performanţă, de sfidare a convenienţelor spre impunerea altora, mai largi. În această privinţă, poetul a fost un înţelept conformist (cu excepţiile involuntare, datorate geniului său). Paginile fără perdea sînt, mai curînd, un violon d'Ingres , dacă nu un sac de box , un tranchilizant. Fireşte că "subsolul" marelui poet nu e la fel de somptuos cum e superbul castel de deasupra. E mlăştinos, e jilav, colcăie. Dar numai din apele mocirloase cresc nuferi (Blaga). Nimic din splendorile fără apus ale poeziei de dragoste eminesciene nu e afectat de foşgăiala crudă din paginile de "deşănţare" fictivă. În fond, totul stă în frumoasa vorbă a lui Tudor Vianu: Dragostea e un arbore, cu coroana atingînd cerul, şi rădăcinile adînc înfipte în instinct.

Addenda

Pentru că presupun că unii dintre dvs. aşteaptă şi asta de la mine, am să arunc un iute spot de lumină şi asupra cuvîntului "pornografie". Acesta, spun arhivarii limbii franceze (de unde provine), are o dată de naştere certă: l-a inventat şi l-a folosit prima oară în scris Rétif de la Bretonne, în 1769, într-o carte de 368 de pagini intitulată Pornograful sau Ideile unui gentilom asupra proiectului de reglementare a vieţii prostituatelor, în scopul de a preveni nenorocirile pe care le atrage femeilor lupanarul, cu note istorice şi justificative. Interesant e că proiectul scriitorului a şi fost pus în aplicare zece ani mai tîrziu, în Austria, şi Joseph al II-lea l-a recompensat în diamante. La origine, deci, cuvîntul "pornograf" îşi justifica din plin etimologia, pentru că e compus din greceştile "porne" = prostituată şi "graphein" = a scrie. "Pornografie" e atestat prima oară în 1803, tot cu sensul primar: tratat despre prostituţie, şi abia în 1842 îşi face apariţia adjectivul "pornografic", cu înţelesul extins şi generalizat, de "conţinut obscen". Cuvîntul a generat numeroase calambururi. Poetul şi şansonetistul francez Georges Brassens se proclama "pornograf al fonografului", iar Proudhon numea arta "cel mai periculos agent pornocratic".

Între scriitorii de calibru serios, Eminescu nu e nici pe departe singurul care s-a exersat în genul decoltat. Ediţiile Rabelais pentru copii (ad usum Delphini) trebuie bine plivite. Delicatul poet romantic Alfred de Musset a scris o cărţulie , Gamiani sau Noaptea plăcerilor (1833), pe care n-aş recomanda-o decît celor unşi cu multe alifii. Baudelaire, iniţiatorul unei noi ere poetice, a avut necazuri penale cu un grup de poezii (Piese osîndite), iar jurnalele sale conţin pasaje (am citat mai sus unul) de o duritate fără sfieli. Un alt mare poet, Apollinaire, este autorul unei proze , Cele unsprezece mii de vergi, în care lubricitatea nu e egalată decît de imaginaţie. Creangă făcea să roşească tot cenaclul "Junimea" cu poveştile sale "corosive" (una fiind subintitulată pur şi simplu Povestea p..ei).

D.H. Lawrence, romancier profund, a scandalizat Europa cu episoadele indecente din Amantul doamnei Chatterley; în Bucureşti, pe 12 decembrie 1932, i s-a organizat acestei cărţi un proces literar cu tema "Lucrare pornografică sau operă literară?" Preşedintele juriului a fost I. Petrovici, viitor ministru al Învăţămîntului. Acuzarea era reprezentată de Alexandru Hodoş (viitor traducător al lui Rabelais... pentru copii), apărarea, de Felix Aderca, iar juriul era compus din Jean Bart, Camil Petrescu şi Liviu Rebreanu.

Din cauza ultimului capitol, marele monolog interior al doamnei Molly (care gîndeşte destul de scabros), romanul Ulise al lui James Joyce n-a putut fi publicat, vreme îndelungată, în multe ţări. Revista americană care a publicat în 1920 fragmente din el a fost dată în judecată pentru obscenitate şi a pierdut procesul. H.G.Wells îi scria autorului, în 1928: "Existenţa dv. mentală e obsedată de un sistem monstruos al contradiicţiilor. Credeţi în castitate, în puritate, într-un Dumnezeu care e numai al dv. şi de aceea izbucniţi întotdeauna în strigăte ale desfrîului, murdăriei şi iadului. Despre Sade (Justine şcl.), Anaïs Nin (Venus Erotica), Geo Bogza (revista P..a şi volumul Jurnal de sex), Paul Leautaud (Journal particulier) nu spun nimic, ei sînt oricum la alt etaj, chiar dacă nu de duzină. Am vrut doar să se vadă că e vechi şi lung păcatul.