“Vinul oferă omului curaj şi îl face mai înclinat spre pasiune…” (Ovidius)

O legendă persană povesteşte cum regele Jamshid îşi izgoneşte una dintre soţii din harem, iar aceasta, dezolată, doreşte să se sinucidă. Se retrage într-una din magaziile regale şi caută un vas marcat cu “otravă”, care conţine de fapt rămăşiţe de struguri stricaţi. Consumînd băutura care era rezultatul fermentaţiei, femeia începe să-şi vină în simţiri şi se reîntoarce la rege pentru a-i împărtăşi experienţa. Acesta, foarte încîntat, o primeşte înapoi în harem şi dă ordin ca toţi strugurii din regat să fie folosiţi pentru obţinerea licorii atît de savuroase…

Dovezile arheologice sugerează că vinul se producea în Georgia în jurul anului 8000 î.Hr., precum şi în Iran sau Armenia 1000 de ani mai tîrziu, pentru ca în epoca bronzului timpuriu (mileniul al 3-lea î.Hr.) să fie cunoscut în Sumer şi Egipt. Cel mai vechi centru oenologic este localizat în provincia Vayot Dzor din Armenia, descoperire realizată în Ianuarie 2011. Acesta cuprinde o presă, cazane de fermentare, ulcioare, căni, precum şi seminţe de vitis vinifera, specie care descinde din vitis silvestris consumată înainte de Neolitic. În 3000 î.Hr. strugurii domestici se găseau deja din abundenţă în Orientul Apropiat.

În Egiptul antic vinul juca un rol important în ceremoniile sacre. După importarea viticulturii din Levant în 3000 î. Hr., s-a dezvoltat în delta Nilului o industrie prosperă a băuturii, posibil ca urmare a unui schimb comercial intens între Egipt şi Canaan, în vremea dinastiei a 3-a (sec. 27-26 î.Hr.). Reprezentările scenice de pe pereţii mormintelor şi listele de ofrande includeau şi acest aliment, care pînă la finele Regatului Vechi devine parte a setului canonic de provizii pentru viaţa de apoi. Se consuma mai ales vin roşu, deşi recent s-au descoperit urme de vin alb în cinci amfore din mormîntul lui Tutankhamon. De asemenea, se pare că cea mai preţuită băutură a egiptenilor, shedeh, are ca materie primă nu rodia, ci strugurele. Datorită asemănării cu sîngele, circulau multe superstiţii, de exemplu Plutarh vorbeşte despre faptul că, înainte de domnia lui Psametic, regii nu beau vin şi nu-l foloseau în libaţii, gîndindu-se la el ca la sîngele celui care a purtat război cu zeii şi din care, după căderea pe Pămînt, a răsărit viţa de vie. Clasele de jos optau pentru bere, la fel ca peste tot în Orient, moda vinului fiind probabil un import sumerian. Asta nu înseamnă că era necunoscut, dimpotrivă, figurează cu aspecte bivalente în multe pasaje din Biblie sau Tanakh.

Din practicile vechilor greci, derivă mult din cultura modernă a vinului. Acesta era cunoscut de civilizaţiile minoică şi miceniană. Mai toate soiurile de struguri care cresc exclusiv pe teritoriul grec s-au păstrat din antichitate pînă în epoca modernă. Cea mai cunoscută varietate, retsina, un vin alb foarte aromat, îşi are numele moştenit din obiceiul de a brăzda ulcioarele cu răşină, care îi conferea o savoare specifică. Cele mai timpurii producţii de vin din Europa, cele greceşti, sînt datate la 6500 î.Hr. În cultura miceniană exista o sărbătoare a vinului ( me-tu-wo ne-wo), care celebra luna în care se presau strugurii. Conform lui Pliniu cel Bătrîn, grecii foloseau ipsos semideshidratat înainte de fermentare şi un anumit tip de calcar după fermentare, pentru a reduce aciditatea. Cea mai veche descriere a acestor aspect tehnice îi aparţine lui Teophrast.

Zeul patron al vinului, Dionysos, apare uneori cu denumirea de Acratophoros, cel care dăruieşte vinul nealterat, pur. Starea de tulburare psihică asociată cu ceea ce în mitologia homerică apare drept licoarea divină este bakcheia (de la Bacchus). Tot de la greci, mai exact de la poetul Spartan Alkman (sec. 7 î.Hr.) avem prima referinţă la un vin denominat, Denthis, sortiment din vestul muntelui Taygetus din Messenia, pe care îl laudă ca fiind precum anthosmias, mirosul de flori. Aristotel menţionează vinul Lemnian, probabil acelaşi cu vinul modern Lemnio, ceea ce-l face cel mai vechi stil încă în cultivare.

Multe din regiunile contemporane din Occident care se ocupă de cultivarea şi prelucrarea strugurilor au ca bază plantaţii romane, romanii fiind cei care au dezvoltat extensiv viticultura. În timpul Imperiului s-au dezvoltat multe varietăţi viticole şi tehnici de cultivare, au fost preluate butoiul de la gali şi sticla de la sirieni, presele erau comune la vilele romane şi tot romanii au fost cei care au propus un sistem de apelare pentru vinurile cu reputaţie deosebită. Licoarea se întrebuinţa des în scopuri medicale, amestecată cu ierburi şi…perle, mai ales de către familiile înstărite. Există şi o legendă care spune că regina Cleopatra i-ar fi promis lui Marc Antoniu că va sorbi valoarea unei provincii dintr-o cană cu vin, după care a înghiţit o perlă scumpă odată cu băutura.

În China antică au fost introduse soiuri bune de struguri după explorarea Vestului de către emisarul Zhang Qian în secolul al 2-lea î.Hr., în timpul dinastiei Han, şi contactul cu regatele elenistice Fergana, Bactria sau regatul indo-grec. Totuşi vinul din orez a rămas cel popular, în vreme ce vinul din struguri era un produs exotic rezervat mesei imperiale în timpul dinastiei Tang (sec. 7-10) şi mai tîrziu aristocraţilor în timpul dinastiei Song (sec. 10-13). O veche expresie vehiculată de nobili se referea la compania partenerilor de băutură, jiuke, o sintagmă ce cuprindea nu doar consumul de alcool, ci şi caligrafia, şahul, meditaţia, alchimia sau conversaţia. Socializarea era şi atunci în strînsă relaţie cu licoarea bahică…

Historia.ro