Cărţile de joc, o istorie de aproape 1000 de ani

Deşi cărţile de joc fac parte din categoria obiectelor ale căror origini sînt încă necunoscute, se pare că istoria lor începe undeva în Tibet, India sau China, regiune cunoscută ca patria de origine şi a altor jocuri clasice cum ar fi şahul, dominoul sau Go-ul.

Sir William Henry Wilkinson (1858-1930), specialist în istoria şi cultura chineză, crede că primele cărţi de joc ar fi fost, de fapt, bani de hîrtie, care erau în acelaşi timp şi instrumente de joc, şi miza în sine a jocului. În schimb, alţi istorici susţin că ele au un autor colectiv şi că s-au perfecţionat în timp, în funcţie şi de scopul folosit - mistic sau distractiv. În Europa, cărţile de joc se răspîndesc în secolul al XIV-lea. Potrivit unor istorici, cărţile de joc au pătruns în Europa la sfîrşitul secolului al XIV-lea, fiind semnalate în ţările mediteraneene, aduse, se pare, de arabi sau de marinarii italieni.

Prima atestare documentara a cărţilor de joc, pe continentul nostru, apare la cronicarul italian Niccolo de Coveluzzo, care le semnalează în oraşul său natal, Viterbo, în anul 1379. El ne spune că se juca "naibis", denumire provenită de la jocul de origine indiană intitulat "naib". Cărţile de joc aveau ilustraţii care reprezentau, pe lîngă realităţi ale vieţii de zi cu zi, cum erau Papa, Împăratul sau Cerşetorul, şi cele nouă muze, cele şase virtuţi şi cele şapte planete, cunoscute la acea dată, iar jocul avea drept scop educarea copiilor. După introducerea, între anii 1420 şi 1430, a gravurii în lemn, cărţile de joc s-au ieftinit, aşa încît, în scurt timp, a luat naştere o adevărata industrie a fabricării lor, al cărui monopol l-a deţinut mult timp oraşul Ulm din Germania. În Franţa, una din primele însemnări certe despre cărţile de joc datează din anul 1392, cînd regele Carol al VI-lea (1380-1422) a cumpărat trei seturi de cărţi de joc, aurite şi frumos colorate de artistul miniaturist francez Jacquemin Gringonneur (Grigonier), care le-a confecţionat din piele de oaie. Despre regele Carol al VI-lea, denumit şi "Regele nebun", se spune că era un pătimaş jucător de cărţi, organizînd, la Curte, partide aprinse şi interminabile cu favorita sa, Odette de Campdivers. Conform informaţiilor furnizate de unii istorici, şi alţi regi ai Franţei au fost mari jucători de cărţi, mai ales după ce Caterina de Medici (1519-1589), soţia lui Henric al II-lea (1643-1715), şi cardinalul Mazarin (1602-1661), au adus din Italia, gustul pentru jocul de cărţi. Despre regele Ludovic al XIV-lea (1643-1715), supranumit şi "Regele Soare", se spune că obişnuia să organizeze, la Curte, partide de cărţi pe bani, ruinîndu-i pe nobili, cu a căror avere şi-a consolidat tot mai mult puterea.
La început, cărţile de joc erau executate manual şi reprezentau adevărate opere de artă, din care cauză se vindeau la preţuri foarte mari, fiind accesibile numai clasei avute.

De la apariţia sa, jocul de cărţi a avut adversari înverşunaţi

De la răspîndirea lor în Europa, cărţile de joc au avut nu numai susţinători, ci şi adversari înverşunaţi. Episcopul de Wurtzbourg a interzis, în 1329, călugărilor din dioceza sa să folosească, în timpul liber, cărţile de joc; Sf. Bernardin le-a ars, iar alţi clerici le-au anatemizat, pentru că exista opinia că cei care practică jocurile de cărţi au legături cu diavolul, fiind vrăjitori. Boguet afirmă că diavolul se amestecă în jocul de cărţi fără să-l vedem, şi citează un conte italian "care îţi pune în mînă un zece de pica şi tu vezi că e rege de cupă, ceea ce confirmă că există un pact între el şi diavol". Alfonse al XI-lea (1312-1350), regele Castiliei, a dat, în 1332, un edict prin care interzicea cavalerilor să atingă cărţile de joc. Într-o ordonanţă a şefului poliţiei din Paris, emisă în 1398, se arată că mulţi meseriaşi şi cetăţeni îşi părăseau locul de muncă şi familiile, în timpul zilelor lucrătoare, pentru a merge să joace cărţi şi după ce îşi pierdeau banii şi toată agoniseala se apucau de furat şi de tîlhărit, şi de aceea el cerea "să se interzică persoanelor de o asemenea condiţie să joace în zilele lucrătoare, astfel fiind pedepsiţi cu închisoare sau amendă, din care un sfert va reveni denunţătorului". Şi în Italia jocul de cărţi a fost interzis la început, fiind permis numai în zilele nelucrătoare şi numai în anumite locuri, iar pe 23 Mai 1376, autorităţile din Florenţa, printr-un decret, interziceau total jocul de cărţi. 

Cărţile de joc numerotate au apărut în Germania

Istoricii susţin că în Germania au apărut, pentru prima dată, cărţile de joc numerotate, şi se numeau "Landsknecht", de aici s-au răspîndit în Franţa, unde se numeau "piquet" şi în Spania, unde parodiau turnirurile nobililor feudali şi se numeau "hombre". De la început, cărţile de joc au avut patru culori şi patru semne: inima, frunza, ghinda şi clopoţelul. Aceste semne au fost schimbate de francezi, care au introdus trefla, cupa, caroul şi pica, folosite şi astăzi, iar la figuri, spaniolii au adăugat, pe lîngă regi şi valeţi, cavalerii. Pînă în secolul al XVII-lea, numele figurilor se deosebeau de la ţară la ţară şi chiar de la o epocă la alta. Timp de un secol, au fost acceptate următoarele nume pentru cei patru regi: David, Cezar, Alexandru Macedon şi Carol cel Mare; pentru valeţi: Hector, Lahire, d'Ogier şi Lancelot, ultimii doi fiind camarazi ai regelui Arthur, cavaleri ai Mesei Rotunde; iar reginele erau: Pallas, Argine, Rachel si Judith. De-a lungul timpului, pe cărţile de joc au mai apărut: Minerva, Hannibal, Solon, Platon, Cato, dar şi Victor Hugo, Papa Pius al X-lea, ţarina Alexandra şi cancelarul german Bismark. O adevărată istorie şi literatură ilustrată, ţinînd cont că a existat un set de cărţi de joc cu chipurile personajelor din romanul "Cei trei muşchetari" de Al. Dumas - tatăl, în care Aramis şi Anna de Austria erau cupa, Athos şi Lady de Winter - trefla, d'Artagnan şi Constance Bonacieux - pica, iar Porthos şi ducesa de Chevreuse caro. Revoluţia Franceză schimbă figurile de pe cărţile de joc.
În timpul Revoluţiei Franceze din 1789, numele şi figurile de pe cărţile de joc au fost schimbate în spiritul ideilor epocii, primind denumiri ca: "geniul războiului", "geniul păcii", "geniul comerţului", "geniul căsătoriei" s.a. Napoleon Bonaparte a încercat - fără a reuşi - să schimbe figurile şi numele cărţilor de joc. El l-a însărcinat pe pictorul Curţii, Jacques Louis David, să picteze alte cărţi de joc, noile imagini preaslăvind, bineînţeles, conducerea şi epoca napoleoniană. Mult timp regele a fost cea mai valoroasă carte de joc, însă după Revoluţia Franceză a apărut valoarea care "taie" suveranul, şi anume "Asul", iar pe la mijlocul secolului al XIX-lea, americanii au înviorat jocul de cărţi, inventînd o carte care poate să ţină locul oricărui semn şi oricărei valori, şi anume "Nebunul" sau "Bufonul regelui", numit ulterior "Joker", care ar însemna "Nebunul satului se crede oricine".

Cărţile de joc sînt folosite şi pentru ghicitul viitorului

La început, cărţile de joc au fost folosite pentru activităţi distractive, pentru educarea copiilor şi pentru a prilejui momente de destindere adulţilor, la diferite jocuri şi în demonstraţii de prestidigitaţie. Abia mai tîrziu au început să fie folosite şi în arta divinaţiei, cînd în ele au fost văzute tot felul de lucruri, de la istorie şi cultul astrelor, pînă la vrăjitorie. Unii învăţaţi din Evul Mediu au văzut în cărţile de joc întreaga alchimie, iar cabaliştii au pretins că recunosc în ele spiritele celor patru elemente: caroul - reprezintă salamandrele; cupa - silfii; trefla - ondinele şi pica - gnomii. Cartomancia (cartomanţia) sau ghicitul în cărţile de joc este, se pare, o artă mult mai veche decît cărţile de joc, arta ghicitului avîndu-şi originea într-un joc cu beţe practicat de un celebru grec Alpha, exilat în Spania, procedeu de la care s-a trecut la tăbliţele pictate şi de aici la cărţile de joc cu imagini. Folosirea cărţilor de joc pentru ghicit a început abia spre mijlocul secolului al XVI-lea, iar cea mai veche mărturie documentară datează din 1534 şi aparţine scriitorului şi umanistului francez François Rabelais, care vorbeşte într-o lucrare de-a sa despre un procedeu de ghicit în cărţi pe care îl numeşte "tareau". Această denumire provine de la italianul "tarocchi"; Italia, după mulţi cercetători, fiind patria ghicitului în cărţi. Într-un dicţionar italian-francez, de la jumătatea secolului al XVII-lea, cuvîntul "tareau" apare scris "tarot" şi este întrebuinţat, în mod frecvent, la plural. Termenul italian "tarocchi" ar putea veni de la cuvîntul "taroccare", care înseamnă a striga, a drăcui, sau din prelucrarea unui termen antic provenit din Orient, de la indieni, chinezi sau egipteni, popoare la care existau în Antichitate procedee de ghicire a viitorului prin folosirea unor plăcuţe din piatră sau din foi de plută, acoperite de desene cu figuri şi semne, grupate cîte patru, procedee ce nu le erau străine nici arabilor şi nici triburilor germanice.

(Va urma)

Gheorghe BRAŞOVEANU