Viata armatei

 Se intoarce dupa miezul noptii, pe carari dosite de ochii lumii, caci noaptea calda si tihnita de iunie avea luna plina si se vedea ca-n palma. Incerca sa se strecoare neobservat in casa, dar usa era incuiata. Se apropie de fereastra odaii unde-i dormeau parintii, batu usor in geam si simti ca-i ard obrajii de emotie, de parca ar fi facut ceva neingaduit. Dupa citeva clipe de asteptare ridica mina sa bata din nou, insa il opri o voce aspra, ca de santinela:

-          Cine-i?

Se cutremura ca un lunatic trezit din somn pe buza unei prapastii si ramase

nemiscat. Vocea de dincolo de geam il readuse la realitate si avu senzatia ca se prabusi ceva in jurul lui, ceva in care fusese inchis fara sa-si dea seama, si inima incepu sa-i bata mai tare. In creier i se invalmasau in dezordine ginduri istovindu-se la jumatate si nu-si putea inchipui cum va arata clipa reintilnirii, cum vor sta de vorba, ce argumente va invoca pentru a se justifica si ce vor hotari.

-          Deschideti, ca-s eu, murmura cu glas de copil nedreptatit.

Dupa citeva clipe de tacere se aprinse lumina si se auzira niste pasi grei ce se

apropiau de usa, sa deschida. Intra in casa, isi vazu in oglinda inclinata din perete trupul aproape gol, imbracat numai in niste chiloti lungi pina la genunchi, si in doua cuvinte isi descarca tot amarul adunat in cele citeva saptamini de cind isi puse gradul de soldat:

-          Buna seara.

Ii raspunsera nedumeriti, cu jumatate de glas, amindoi parintii, apoi se lasa o

liniste apasator de plapinda. Aerul noptii de vara parca statea pe loc, priponit in umbre. Incremenirea si mutenia asta n-au durat decit citeva clipe.

Toma Toaca se uita la fecior ca la o aratare si intelese ceea ce era cu neputinta sa

nu inteleaga – unicu-i baiat adus pe lume dupa ce nevasta ii umpluse casa cu fete, odrasla in care isi puse toata speranta, dezertase, lasindu-si in cazarma din Ungheni si cizmele pe care i le dorise usoare, si straiele cazone, si arma, si semenii pe care n-a vrut sau n-a putut  sa si-i faca prieteni si o intinse in toiul noptii  pe jos, acasa, unde, spre dezamagirea lui, nu era asteptat.

Daca s-ar fi varsat din cer, pe neprins de veste, potop de foc peste el poate ca n-

ar fi fost intr-atit de uluit de nesabuinta feciorului. Isi dadu totusi seama ca n-are rost sa-i lipeasca doua palme si sa-i ceara socoteala de ce a facut treaba asta si daca stie ce il asteapta. Raspunsul putea fi citit in ochii mari, albi de groaza, ai fugarului ce-si framinta buzele vinete, subtiri – armata o fi ea grea nu numai in cintecele de jale despre militar-militaras, iar casa parinteasca, unde crescuse in perne moi, se afla peste doua vai si doua dealuri...

Facuta cu atita usurinta, dintr-o pornire necugetata, copilareasca, prostia se

repara greu de tot si gindurile lui Toma Toaca zburara la Ungheni, la unitate. Dupa cele citeva luni de razboi, la care fusese minat in toamna lui 1944, pe cind avea doar optsprezece ani, mai facuse trei ani de armata si stia el ce stia... Peste o ora-doua, daca nu mai devreme, trecind de la un pat la altul, ofiterul de serviciu ii va descoperi absenta, il va trezi pe sergent din somn pentru a afla cine trebuie sa stea in patul de alaturi si de ce e lipsa?

Aflind ca recrutul Nicu Toaca nu e la curatat cartofi si nici de planton si presimtind ca din cauza unui amarit de tincan va purta epoletii de locotenent pina se vor roade pe la margini, il va injura de toti sfintii, apoi isi va aprinde o tigara pentru a-si limpezi gindurile. Dar, deoarece in asemenea cazuri tigara nu-ti poate fi de folos, o va arunca naibii si se va vedea nevoit sa-i telefoneze comandantului brigazii, un colonel care atunci cind cele doua maluri ale Nistrului incepusera sa scuipe plumb, isi lasa casa si serviciul bine platit intr-o garnizoana din adincurile siberiene si se intoarse la vatra doar cu ceea ce-i incapuse in doua valize, reusind intr-un scurt rastimp sa faca din rezervistii si voluntarii adapostiti de transeele din preajma Cocierilor, in fata puhoiului de gardisti si cazaci, o unitate de elita din calea careia  trebuia sa te feresti.

Trezit din somn, colonelul nu va mai avea parte de liniste... Daca nu-l gasesc pina-n zori, dimineata se va raporta la Chisinau, la minister, despre ceea ce nu mai putea fi tainuit – asta-noapte din brigada de artilerie a dezertat recrutul Nicu Toaca, originar din satul cutare, nascut in anul cutare... Sau te pomenesti ca au si descoperit dezertarea si, pina a se crapa de ziua, se va face totul pentru a da de urmele fugarului, urmarirea fiind regizata dupa toate regulile – va fi instiintata comenduirea militara, politia, se va telefona la primarie. Ori trimit incoace o patrula cu masina de serviciu si peste jumatate de ora il vor scoate din ograda intre baionete, iar miine se va zvoni in sat ca mezinul lui Toma Toaca – cine s-ar fi asteptat la una ca asta?! – a dezertat din armata, dar l-au gasit in aceeasi noapte chiar la taic-su acasa si acum unul Dumnezeu stie cind isi va mai vedea Toma feciorul...

Dar intrucit pina-n zori mai ramineau citeva ore si trebuia luata o hotarire, inima impunsa de durere a bietei mame trebuia crutata, iar fugarul ii era totusi fecior, singe din singele lui, si nu putea fi tinut in pozitie de drepti pina la sosirea patrulei, Toma Toaca il intreba calm, cu toata seriozitatea:

-          Asara v-au dat ceva de mincare sau v-au culcat flaminzi?

-          Ne-au dat, se auzi sfios raspunsul si glasul se frinse neasteptat, apasat de

durerea din ochii parintilor si nefirescul acestei linisti venite dupa atitea zile si nopti de zbucium!

-          Atunci du-te si te culca, ca ne-asteapta o zi ta-a-re grea...

-          Vorbise taraganat, cu pauze mari, de parca ar fi numarat silabele, si in

pauzele astea puse un pud de parere de rau, in care se deslusea grija pentru cele intimplate si frica rau camuflata de ceea ce urma sa se dezlantuie si sa-i clinteasca linistea la care tinea cum nu tinea la nimic.

Nicu privi la taic-su cu ochi de copil ofensat pe nedrept, gata sa izbucneasca in

plins. Simtea ca vorbele-i bat undeva, dar nu pricepea unde anume si banuia in ele o amenintare ce-l speria si mai mult. Incoltit de o zvicnire de razvratire , incepu a explica ce avea de explicat, insa, nici dupa cinci cuvinte, indirjirea i se incurca in privirile parintilor.

                Deoarece durerea trebuia marturisita pina la capat, relua, intr-o pornire disperata, vorba de la inceput, dar mai mult plimba cu gesturi moi, neindeminatice, miinile prin aer si parea ca brodeaza ceva cu degetele-i lungi, adunind cu migala si legind unul de altul fire numai de el stiute... Dupa ce miinile terminara a-si spovedi ce aveau de spus, cazura obosite de-a lungul trupului. Statu un timp nehotarit, de parca ar fi vrut sa mai adauge ceva la cele spuse, apoi porni cu pasi sovaiti, muiati din genunchi, spre odaia alaturata si iesi, inchizind usor, cu o incetineala nefireasca, usa.

Dind cu ochii de nevasta-sa incremenita cu palmele adunate sub barbie intr-un gest de disperare si cu privirea atintita la usa ce se inchise in urma feciorului, Toma Toaca ii spuse cu o voce pe care nimeni nu i-o mai auzise sa-i aduca acestuia o camasa, pantaloni si niste incaltari.

O bataie in geam il facu sa tresara ca fript de urzici. Iesi in pridvor si ramase, fara sa stie nici el de ce, cu ochii pironiti la cele doua stelute ce sclipeau, in bataie palida a lunii, pe epoletii politistului de sector care isi potrivea incurcat chipiul. Doamne-Dumnezeule, asta ii mai lipsea!

- Ni s-a telefonat adineaori de la Ungheni, ii spuse sectoristul cu o sovaiala plapinda, ca si cum ar fi avut sa-i comunice ceva nemaipomenit si nu afla cuvintele potrivite. Ii privea descumpanit, caznindu-se sa-i explice motivul vizitei nocturne – aseara, dupa stingere, mezinu-i a parasit unitatea si acum e cautat...

Vorbea stingherit, balabanindu-si miinile de parca ar fi vrut, cu miscarea asta a lor, sa risipeasca stinjenirea pe care o simtea, asezindu-se intre el si cel caruia ii aduse vestea.

-          Cind mi s-a spus, nu puteam crede celor auzite, continua omul legii, ma

gindii ca poate e o greseala la mijloc, dar vezi si mata ca nu degeaba m-au sculat in toiul noptii. Asa ca daca trage acasa, stii ce trebuie sa faci...

-           Cum sa nu?! raspunse vinat de necaz stapinul casei, caruia nu-i placea sa-si

faca publica  viata de familie. Ii ard o mama de bataie sa-si bage mintile-n cap si vi-l aduc la primarie.

                Pina-n zori a ars lumina in casa lui Toma Toaca. In timp ce mama feciorului incerca sa-si ogoiasca inima cu o pastila de validol, ascunsa sub limba, taic-su se duce in casa cea mare, deschise usa dulapului si trase sertarul unde isi pastra decoratiile – doua medalii ce-i aminteau de drumurile razboiului si altele cinci ce-l gasira dupa razboi... Le cintari in palma, de parca anume ele urmau sa hotarasca peste citeva ore, in timpul convorbirii cu colonelul, soarta feciorului, apoi, schitind un zimbet de om care-si da seama ca fusese pe punctul de a face o prostie si se rusineaza de ea, le puse acolo de unde le luase si impinse sertarul la loc.

De cite ori i se intimplase sa se afle in fata unui lucru incurcat, despica firul in patru si afla ce si cum trebuie facut ca sa fie bine, iar acum gindurile ii alergau ametite si nu mai aveau prospetimea si sclipirea de altadata. Un lucru ii era clar – pina a se raporta la minister: NICU TOACA – DEZERTOR, trebuie sa ajunga numaidecit cu feciorul la Ungheni. La urma urmei, o fi avind si colonelul copii, mama si tata, si-i va intelege durerea... Dar ce ii va spune?! Sa nu-i certe si sa-i crute puisorul? Sa nu-l puna de plantoane, vorba cintecului, ca e mititel s-adoarme?  

                Pentru a uita de nelinistea intilnirii cu comandantul unitatii, neliniste pe care o simtea crescindu-i in suflet pe masura ce se apropia dimineata, incepu a se gati de drum. Pe la cinci isi trezi feciorul, lasindu-i timp sa stearga aburul ce inconjura chipurile si intimplarile din visele noptii, daca le-o fi avut, fireste.

Cind ajunsera la poarta, ii opri un glas indurerat, cuibarindu-li-se, aschie de foc, in toate fibrele trupului:

-          Dragul mamei fecioras!...

-          Se uita la Nicu din prag, dar nu-l putea vedea din cauza lacrimilor. Acum

citeva saptamini il petrecuse la oaste, de unde urma sa se intoarca peste optsprezece luni, iar de data asta nu stia unde il petrece si cind se va intoarce... Isi culese lacrimile intr-un colt al barizului si porni incet spre fecior, insa nu putu ajunge pina la poarta si se rezema de tulpina prasadului din fata casei, oftind intruna si petrecindu-l cu privirea pina cind se topi in lungul drumului ce iesea la sosea.

                Soseaua era pustie, iar in stinga, de unde urma sa apara din clipa-n clipa vreo masina de ocazie, Dealul Bursucilor despica in doua razele soarelui nesaltat. De dupa o cotitura tisni un ZIL ce-i culese de la marginea asfaltului si tot drumul lui Toma Toaca i se parea ca soferul mina chinuitor de incet si se ruga la o pereche de epoleti de colonel sa-i crute feciorul napadit de nebunie tinereasca si sa nu-l dea pe mina tribunalului.

                La intrarea in Ungheni soferul inceteni motorul.

-          Am ajuns, le spuse posac celor doi calatori si frina in dreptul garii, de unde

pina la unitatea militara aveau de mers nu mai mult de un sfert de ora.

Cind se vazura la poarta punctului de control al brigazii de artilerie, Toma

Toaca rasufla in voie, de parca ar fi scapat de toate grijile si simti o usurare ciudata, ca dupa o primejdie trecuta cu bine. Dincolo de zidul de piatra comenzile scurte ale sergentilor despicau aerul diminetii si, pe neasteptate, rasuna, ca o patima ce nu se indura sa piara, un cintec ostasesc cintat de zeci de voci infrigurate de fiorul tineretii:

Prin vitregii si lupte, cu dreptul la mosie

S-a otelit armata pe cimp de batalie

Armata noastra-i tinara si noi, ostasii ei,

Vom strajui hotarul, onoarea Patriei.

Armata mea – tara si dor,

Tineri vlastari ai acestui popor,

Armata mea - mindri soimani,

Urmasii bravilor daci si romani...

Cintecul suna, obsedant, in urechile fugarului, ravasindu-i sufletul, incendiindu-

i straiele civile de pe el:

O stiu dusmanii bine ce suntem la Unire

Nu vor rivni in veacuri a noastra mostenire.

Iar de va fi nevoie si tara ne va cere

Sus fruntea, militare, la tricolor aliniere!

Aseara, inainte de stingere, il cintase impreuna cu ceilalti recruti, aseara era catana, isi avea locul si rostul lui in sinul familiei  ostasesti, strict reglementate de prevederile regulamentelor militare. Iar acum? Ii era rusine si necaz si blestema clipa cind s-a lasat prada capriciilor de fat rasfatat si facuse cu atita usurinta , dintr-o pornire necugetata, copilareasca, prostia ce se repara cu atita greu...

-          Incotro? se  rostogoli din prag, agitata, vocea plutonierului de serviciu, care

le iesi in cale, cu ochii rosii de nesomn.

Pentru a nu lungi vorba, tatal fugarului rosti un singur cuvint din cinci litere ce

sculase asta-noapte din somn si puse in stare de alerta atita lume...

                Plutonierul tresari, isi muta grabit privirea de la tata la fecior si ridica receptorul pentru a pune cit mai repede punct urmaririi regizate dupa toate regulile.

                ... Asteptau cu inima strinsa ce va spune colonelul, un  barbat intre doua virste cu obrajii cocolositi de nesomn si ochii albastri umbriti de tristete, ca si cum o vorba a acestuia ar fi dezlegat totul.

-          Care-i motivul parasirii unitatii? ii intreba colonelul cu voce joasa, ridicindu-

si privirea de la hirtiile de pe birou si fixind-o asupra fugarului ce statea mut, de parca i-ar fi fost buzele cusute.

Cind auzi intrebarea, isi dadu seama ca in clipele astea se hotaraste destinul

lui si ar fi trebuit sa se apere, sa explice ceea ce incercare sa le explice parintilor. Era vorbaret din fire si mai ales acum simtea necesitatea sa-i spuna cuiva ceea ce avea pe suflet, insa i se ridica un nod in git si nu era in stare sa articuleze un cuvint, iar miinile ii amortisera intinse de-a lungul trupului si nu le mai putea plimba cu gesturi noi, neindeminatice, prin aer pentru a aduna cu migala si lega unul de altul firele numai de el stiute...

Deoarece intrebarea presupunea un raspuns ce nu mai putea intirzia, tot amarul adunat in cele citeva saptamini de cind isi puse gradul de soldat incapu in doua cuvinte care zvicnira pe cit de dureros, pe atit de rugator:

-          E greu.

-          Dar lor le este usor? izbucni colonelul cu ochi aprinsi de o strafulgerare

stranie, dupa ce ii ascultase pasul, si arata prin fereastra deschisa la recrutii inabusiti de sudori. Lor le este usor? repeta intrebarea cu aceeasi voce joasa, fara a astepta vreun raspuns.

                Tatal fugarului vazu strafulgerarea din ochii colonelului si-i intelese rostul - acum va trebui sa primeasca resemnat, ca o ispasire pentru un lucru neingaduit, orice i-ar fi harazit destinul.

Vasile MARTIN